În articolele și postările mele anterioare am scris despre motivele pentru care în R. Moldova s-a atestat o scădere semnificativă a numărului de unioniști, inclusiv făcând conexiuni cu situația politică din România și partidele extremist-antisemite de acolo. Ei bine, nu puteam să nu ajung și la belicoasa retorică a superiorității / inferiorității, împrumutată de unii epigoni de la București chiar din manualele de propagandă ale țarismului și sovietismului. Astăzi vom vorbi despre așa-zisele: “Frații mai mari/ mici”, “basarabeni”, “patria-mamă”, și alte perle din seria rătăcirilor sovieto-anacronice. După evenimentele din 28 iunie 1940 și 1944, Moscova a aplicat și în spațiul Pruto-Nistrean, ca peste tot în teritoriile ocupate, teze despre “înțelepciunea fratelui mai mare din URSS”, fiind vorba despre poporul rus. Locuitorilor din RSS Moldovenească, chiar și celor care nu-și părăsiseră niciodată mahalalele și aveau imagini mai puțin idilice în raport chiar cu satele din vecinătate, li se spunea că “URSS este patria-mamă a tuturor popoarelor care o înglobează”, iar ea, ca mamă, “nu-și va abandona niciodată puii”, la fel cum nici voi, “ca pui, nu ar trebui să vă abandonați niciodată mama”.
Cetățenii din actualul spațiu al R. Moldova, indiferent de etnia lor, au fost hrăniți cu astfel de maternalisme în toată perioada ocupației sovietice, cu excepția unor intermitențe (1940 & 1944). Când se destramă URSS, adepții unionismului de tip naționalist, centrat pe așa-zisa “etnicitate românească”, din România în mare parte, și câțiva similari din R. Moldova, dar care erau mai mult niște imitatori caraghioși ai primilor, au început să folosească toată această retorică pentru a crește mișcarea unionistă în stânga Prutului. Ei, în esență, nu au făcut altceva decât să schimbe niște cuvinte. Au înlocuit maternalismul sovietic, cu paternalismul românesc. Din cântători de ode pentru Vladimir Ilici Lenin, au devenit, brusc, mari iubitori de Mihai Viteazu și Cuza Vodă (la Alexandru Ioan Cuza mă refer, nu la Cuza Vodă Divin). «Родина-мать» brusc devine “patria-mamă”, «старшие братья, русские (“frații mai mari, rușii)», devin, brusc “Frații mai mari de peste Prut”, iar aspectul identitar intră și el într-o stare de clivaj. Dacă “ăia nu sunt nici moldoveni, nici români, sau dacă ne rușinăm de ei când îi prezentăm ca români din motive de grai și rusisme din al lor vocabular, atunci hai să le spunem basarabeni, că e mai abitir decât moldoveni. Apoi, se mai supără moldovenii noștri din Suceava și Iași, mai știi, care sunt adevărații moldoveni”.
Și așa au născut ei un fel de consens discursiv-identitar, pe care l-au vopsit un pic în tricolor, dar care tot din Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică era exportat, și care, ghinion, nu a prins deloc în Republica Moldova, nici măcar la foarte mulți intelectuali unioniști moldoveni (unioniștii sunt foarte puțini la scara populației R. Moldova, indiferent dacă sunt adepții unei linii unioniste pragmatico-liberale sau naționaliste). După 1812, țariștii au inventat în teritoriile de est ale vechii Moldove așa-zisa “Bessarabia”, aplicând, in extensio, denumirea “Basarabia” din Bugeac la întreg spațiul Pruto-Nistrean. Însă, toți călătorii ruși care au vizitat noua provincie, și pe care suporterii imperialismului rus nu au cum să îi acuze că nu-și doreau să disimileze măcar parțial ecourile românești din zonă, spuneau că locuitorii Basarabiei, mai ales cei din sate, mai puțin familiari cu feluritele inginerii politice din mediul urban care aveau loc peste capetele lor, știau că sunt moldoveni, și că erau conștienți de identitatea lor românească. Nici vorbă să se identifice acei moldoveni cu artificialul «бессарабец» (“basarabean”, “basarabeni”), mai cu seamă, după cum spuneam, în mediul rural, unde erau românii-moldoveni concentrați cu precădere. Conexiunea cu prezentul e și mai pregnantă: cui i se adresează acei formatori de opinie și unioniști din România atunci când vorbesc despre “basarabeni”?
Conform ultimului recensământ din R. Moldova (2024), avem 85% de români în stânga Prutului care se declară fie moldoveni, fie români. Nimeni nu se identifică cu termenul “basarabean”, nici românii asumați, și nici românii sovietizați, adepți ai moldovenismul sovietic. Ba mai mult, nici unioniștii cunoscuți din R. Moldova, precum acei istorici pe care îi tot vedem pe la emisiuni, nici ei nu se declară “basarabeni”. Rar se declară moldoveni, de regulă români, dar aproape niciodată “basarabeni”. La fel, vedem cum televiziunile și publicațiile finanțate de statul român în R. Moldova preferă termenii “basarabeni / basarabean/ basarabeancă” în locul celor de “moldoveni / moldovean/ moldoveancă”. Și este vorba, în principal, de ziariști din Republica Moldova. Oare atât de rupți de realitate să fie ei? Nu. Firește că înțeleg și ei foarte bine că sunt doar niște termeni de epocă folosiți aiurea și care nu au nicio legătură cu prezentul, dincolo de faptul că sunt, istoricește, atât de artificiali din mai multe puncte de vedere. La fel cum e lipsit de logică, ca să nu spun altfel, să pretinzi, de la București, că patria cetățenilor R. Moldova este oriunde altundeva dar numai nu în statul independent și recunoscut international pe nume R. Moldova unde aceștia s-au născut. Unii o fac, argumentând că R. Moldova a eșuat ca al doilea stat românesc. E cazul să-i îndemnăm să consulte toate recensămintele care au avut loc în RSSM, și apoi și în R. Moldova.
După independență, statul moldovean și-a făcut și își face de minune datoria ca “al doilea stat românesc”. Priviți cât de mult au crescut cifrele vorbitorilor (nativi) de limba română, și cât de mult au scăzut cifrele vorbitorilor de limba rusă. Și asta fără ca statul moldovean “să fi forțat pedala”, cum au făcut-o, bunăoară, balticii sau georgienii. Cifrele vorbesc de la sine, cum se spune. Quid vultis amplius? Da, “consens interetnic”, da, arhitoleranța moldoveanului cu ceilalți, dar totuși nu poți să nu vezi că statul acesta, ca construct, nu a bătut pasul pe loc din moment ce tot mai mulți părinți, chiar din crema rusofonilor din Chișinău, își dau copiii la școli românești (avem aici un înfloritor proces de “românizare” voluntară, fără nici cea mai mică îndoială). Revenind însă la obsesia “basarabismului”, inventată de țariști, și reciclată de unioniștii din România. E greu să găsești echivalențe în Europa când unor popoare li se refuză ceea ce sunt. Până și bulgarii și grecii s-au împăcat cu faptul că în nordul Macedoniei locuiesc macedonieni, indiferent cât de “recenți” ca popor, ca conștiința statală ar fi, macedonieni, nu “bulgari”, nu “bulgari-sârbizați”, nu “greci-renegați”.
Să ne uităm și la cazul Serbiei și Muntenegrului. Nimeni nu contestă că muntenegrenii sunt etnici sârbi, iar cei din Serbia, care au avut până de curând veleități pan-slaviste, îi numesc pe cetățenii Muntenegrului drept muntenegreni. Înainte, când muntenegrenii nu aveau statalitate, sârbii îi numeau pe aceștia “sârbii Muntenegrului” sau “sârbi-muntenegreni”, vrând să accentueze cu orice preț unitatea etnică. Însă, restabilirea Muntenegrului ca stat a însemnat și restabilirea unei tradiții istorice vechi de secole, și evident, restabilirea unei demnități localiste precum a fost și în cazul Austriei. În plus, faptul că muntenegrenii sunt deja în NATO și foarte aproape să adere la UE, iar standardele de viață sunt mai ridicate în Muntenegru decât în Serbia este un mesaj că muntenegrenii nu mai pot fi nici influențați, și nici cu atât mai mult intimidați de prodromurile “febrisului velikosârb”. Deci, e și o conexiune directă cu standardele de viață. Stigmatul de “basarabism” ar dispărea și el în doi timpi și trei mișcări dacă R. Moldova aderă la UE și își ridică standardele de viață la un nivel comparabil măcar cu cel din România sau Letonia. Astfel, cetățenii moldoveni, indiferent de simpatiile sau afiliațiunile politice, vor avea mai multă încredere în propriul stat, iar punererea în ipostaza autoflagelată și dilematică a reîntoarcerii la statutul de provincialism basarabean sau RSSM-ist de altădată va dispărea și ea.
