Eurovision a încetat de mult să mai fie un concurs de muzică; acum este doar un mijloc de propagandă mai mult sau mai puțin subtilă. Nu dorim să vorbim despre satanismul manifestat direct pe scenă de o concurentă, nici despre exhibiționismul de tip nudist al altui concurent, nici despre faptul că reprezentanta Israelului a fost huiduită. În schimb, dorim să vă prezentăm punctul de vedere exprimat pe Facebook de profesorul Andrea Zhok, profesor universitar la Universitatea de Studii din Milano, cu privire la ceea ce el numește manifestarea exemplară a degenerării motivaționale:
“Știu că în lume se întâmplă lucruri infinit mai importante și mai grave, dar îmi permit să fac o reflecție de duminică.
Am aflat că a avut loc o competiție muzicală numită “Eurovision”. Nu voi face o critică asupra spectatorilor, pentru că, din imaginile pe care le-am văzut circulând, cei care au urmărit-o au fost deja destul de pedepsiți, și nu este momentul să insistăm.
Descopăr însă că ar fi câștigat un individ numit Nemo, care se pozează în rochițe de păpuși și își joacă toate cărțile talentului său muzical pe încă o “provocare” excitantă de a fi fluid (mi s-a amorțit chiar mâna când scriam).
Acum, domnul/doamna/organismul transpirant (nu mă voi aventura să aleg, bifați voi căsuța potrivită) pare să aibă idei foarte clare. Și nu glumesc.
Intervievat, el afirmă: “Conștientizarea propriei mele identități m-a făcut liber.” Care este această identitate?
El își spune singur, desigur: Nemo = Nimeni (în latină). Numele a fost ales cu grijă pentru că singura identitate care te face liber aici este absența identității. Și acest lucru este filosofic de foarte mare interes, pentru că explică în cel mai clar mod un punct important, care depășește banalitățile fără cap ale Eurovision-ului. Libertatea asumată ca singura libertate veritabilă rămasă din această “cultura generatională” este libertatea negativă, adică libertatea ca posibilitate de a te sustrage oricărei presiuni externe. Dar chiar și “a fi cineva” este perceput ca o formă de presiune externă. Prin urmare, singura libertate realizată este de a nu fi nimeni. Toate acestea ar putea părea foarte sugestive, de tip new age, dar în realitate este o manifestare exemplară a degenerării motivaționale (sau, dacă vrem, a nihilismului militant).
De fapt, a fi cineva, de a poseda (și a-ți cultiva) o identitate personală este precondiția pentru orice responsabilitate, pentru orice integritate personală, pentru orice veridicitate, pentru orice voință și proiect, și chiar pentru orice formă de fiabilitate interpersonală.
Dar toate acestea, toate aceste caracteristici etice care au stat la baza virtuților personale în istoria variată a omenirii, sunt acum percepute de această cultură generatională ca o povară insuportabilă, o sarcină. Modernitatea neoliberală a câștigat astfel jocul, setul și meciul. Rămân identități goale, lichide, maleabile, care în câteva cazuri “câștigătoare” sunt Nemo-uri în carieră, în timp ce în marea de perdători sunt rotițe interschimbabile pe care sistemul le poate plasa unde vrea, pentru cât timp vrea, fără a întâmpina nicio rezistență. În așteptarea înlocuirii definitive de către un automat – care totuși riscă să aibă mai mult caracter”
