Mulți dintre noi nu cunoaștem cu adevărat istoria, nu pentru că nu ne-ar fi plăcut, ci pentru că la școală, deliberat, cei care conduceau guvernele aveau grijă ca anumite subiecte să nu fie niciodată puse în discuție. Totul ni se prezenta ca un fir de evenimente, fără nicio cauză între ele. Acest lucru nu s-a petrecut doar în România, atât în epoca comunistă, cât și după, când deliberat nu ni se spunea cine ne-a pricopsit nu doar cu ocupația sovietică, ci și cu comunismul, ci și în Italia, unde ai zice că atâția ani de „democrație” de când Mussolini a fost atârnat cu capul în jos, ar fi trebuit să permită discutarea acestor subiecte. Italia, dincolo de spaghete, mandoline și filmele hollywoodiene cu mafia care abate atenția de la mafia kosher, se confrunta cu răni netratate ale războiului, una dintre acestea fiind rolul partizanilor comuniști în uciderea populației după încheierea celui de al doilea război mondial.
Una dintre aceste răni în istoria poporului italian este moartea unui seminarist. Acesta avea doar 14 ani, la 10 aprilie 1945, când a fost răpit de un grup de partizani modenesi care l-au torturat, violat timp de trei zile și l-au ucis cu focuri de armă într-o pădure, pentru a fi „cu un preot mai puțin” într-o zi. La șaptezeci și trei de ani după uciderea lui, în 2018, fiica asasinului său, Meris Corghi, a cerut iertare sorei seminaristului beatificat (recunoaștere oficială a sfințeniei unei persoane în Biserica Catolică) de către Papa Francisc, pentru ceea ce făcuse tatăl ei, prin cuvinte emoționante: „L-am privit întotdeauna pe tatăl meu așa cum orice fiică ar trebui să își privească tatăl: ca pe o forță, un stâlp, un punct de reper. Când eram mică, mă făcea să dansez. Dar e greu pentru mine să fiu aici acum; ceea ce i-a schimbat viața tatălui meu din temelii și a năruit viața lui Rolando este ura care crește între oameni și se transformă în război. Suntem cu toții frați, iar în război pierdem cu toții. Voi l-ați pierdut pe Rolando, iar eu mi-am pierdut tatăl, dar Hristos i-a mântuit pe toți oamenii. Misiunea mea a fost să-i redau pacea tatălui meu și să încerc să împac inimile noastre.”
Ce nu știu românii, mai ales cei care au obiceiul să danseze prin discoteci pe acel cântec comunist de origine idish „Bella Ciao” remixat, este că Italia este practic sufocată de urmașii acestor partizani care nu au luptat niciodată pentru binele italienilor, ci pentru a impune ideologia comunistă, la fel de rea ca și cea fascistă și nazistă. Exact cum România avea acel „23 august al eliberării”, când de fapt era vorba de ocupația sovietică, tot așa au și italienii acel „25 aprile” când sărbătoresc eliberarea de nazism și fascism, când, de fapt, era vorba de ocuparea țării de către americani sub pretextul acelei eliberări. Ei, spre deosebire de noi, nu au beneficiat de „beneficiile” comunismului și, din păcate, au tineri care ar fi în stare, la fel ca acei partizani, să omoare pentru ca cei care i ghidează prin anumite partide „democratice” să rămână la putere și să distrugă ce a mai rămas bun din acest popor. Cazul seminaristului este unul dintre miile de morți civili cauzate de acești comuniști, nu doar în Italia, care au capacitatea, peste ani, să se transforme în „democratici”, „liberali” – orice, numai să nu le vedem adevărata origine anticreștină. Aceștia sunt, în general, cei care vor granițele deschise fără niciun control, cei pe care îi deranjează cuvintele „mamă” și „tată”, sărbătorile creștine precum Crăciunul și Învierea, cei care nu ar ezita să îți lipească eticheta de „fascist” sau, în cazul nostru, „legionar”, doar pentru că îndrăznești să le arăți deviațiile aberante pe care vor să le impună la tot pasul.
