Universitatea Transilvania din Brașov a decis, discret, că pentru o instituție „cea mai mare și mai performantă din Regiunea Centru” mobilitatea academică nu se mai poate face la cușetă sau cu trenul întârziat, ci cu un acord‑cadru de 700.000 de lei pentru bilete de avion, interne și internaționale, derulat printr-o procedură simplificată în SEAP. În timp ce studenții își numără bănuții pentru chirii, cantină sau taxele de cămin, universitatea își securizează, pe patru luni, un plafon generos pentru zboruri ale conducerii, salariaților, partenerilor și colaboratorilor, cu contracte subsecvente care pot urca până la 50.000 de lei bucata.
Din anunțul de atribuire de pe e-licitație, reiese că vorbim despre un acord‑cadru pentru „Servicii de transport aerian”, cu o valoare maximă estimată de 700.000 de lei fără TVA, valabil pe patru luni, în baza căruia pot fi cumpărate între 50 și 280 de bilete, în funcție de chef, conferințe și congrese. Concurența nu lipsește: în acord sunt prinse mai multe agenții de turism și chiar compania națională TAROM, totul după o licitație electronică pe care universitatea o bifează la capitolul „transparență instituțională”, chiar dacă pentru contribuabil traducerea e simplă: bani publici transformați în mile la bord.
Lista contractelor subsecvente deja încheiate arată că nu vorbim despre un exercițiu teoretic, ci despre mobilități foarte concrete. De la București la Milano și retur, de la Madrid la Las Palmas de Gran Canaria sau de la București la Colombo și Tallinn, universitatea cumpără bilete de avion de zeci de mii de lei, cu valorile contractelor individuale urcând la 14.485 de lei pentru o singură combinație de zboruri sau 7.357,7 lei pentru alt itinerariu mai exotic. Pentru cine citește rapoartele oficiale, aceste drumuri se traduc frumos în „internaționalizare”, „participare la manifestări științifice” și „creșterea vizibilității UNITBV”, dar pentru publicul larg rămâne impresia unei instituții care operează deja într-o altă clasă socială decât cea a studenților ei.
Paradoxul devine și mai interesant dacă îl suprapunem peste documentele financiare ale universității, unde bugetele și listele de investiții arată o instituție care primește constant bani publici pentru infrastructură, digitalizare și modernizare. UNITBV derulează, în paralel, proiecte cu fonduri structurale și PNRR, de la digitalizarea universităților și pregătirea pentru profesii digitale, până la investiții în obiective finanțate de la bugetul de stat, semn că banii nu sunt puțini, ci doar atent direcționați între campus, servere noi, calculatoare și… bilete de avion
Rapoartele oficiale de stare a universității vorbesc, cum altfel, despre o comunitate academică în creștere, cu peste 20.000 de studenți, 18 facultăți și ambiția declarată de a fi un pol universitar pentru Brașov și regiunea Centru. Când citești limbajul corporate al acestor rapoarte – „performanță”, „atractivitate”, „competiție globală” – acordul‑cadru de transport aerian pare doar un instrument logic într-o strategie de internaționalizare, în care profesorii și conducerea umblă prin lume la conferințe, proiecte și vizite de lucru. Doar că, dincolo de ambalaj, rămâne întrebarea discretă: unde se termină nevoia reală de mobilitate academică și unde începe reflexul comod al instituției de a-și rezolva orice deplasare printr-un zbor, cu bani din același buget în care studenții intră la rubrica „cheltuieli social‑administrative”.
În același timp, studenții sunt îndemnați să fie prudenți cu cheltuielile atunci când pleacă în mobilități Erasmus, să își estimeze corect costurile și să se pregătească să acopere din fonduri proprii diferențele pe care grantul nu le acoperă. Ghidurile universității explică detaliat câți bani primești pe zi, cât se decontează pentru transport în funcție de distanță și cum trebuie, eventual, să completezi din buzunar dacă prețul biletului de avion sare calul. Aparent, pentru studenți avionul e lux calculat la centimă, iar pentru instituție, prin acord‑cadru, zborul devine o cheltuială uzuală, încadrată elegant la „servicii de transport aerian”.
Dacă intri însă în documentele de execuție bugetară și în tabelele cu subvenții, descoperi o universitate care administrează milioane de lei pentru cazare, masă și subvenții sociale, bani care ajung, în final, să facă diferența între un an de studii suportabil și unul imposibil pentru tinerii din familii cu venituri modeste. În paralel cu cele peste 9,3 milioane de lei subvenție pentru perioada 2024–2025, pentru cămine și cheltuieli sociale, universitatea construiește un alt tip de confort, mai puțin vizibil: confortul de a zbura ori de câte ori apare „necesitatea” unei deplasări, fie ea internă sau internațională. În balanța publică, într-o parte stau tabelele cu „cheltuieli sociale”, în cealaltă listele de contracte pentru transport aerian; ambele finanțate, în bună măsură, din aceleași surse – taxele și impozitele care trec prin bugetul de stat și prin buzunarele părinților contribuabili.
Desigur, nicio universitate care vrea să joace serios în liga europeană nu își poate permite să rămână provincială, blocată între două trenuri regio pe ruta Brașov – București. Proiectele cu fonduri europene, participarea la conferințe, rețelele academice internaționale, Erasmus‑ul pentru profesori și personal administrativ – toate presupun deplasări, bilete, hoteluri și, uneori, zboruri la capătul lumii. Întrebarea nu este dacă trebuie să existe astfel de cheltuieli, ci cât de transparent și de echilibrat sunt ele explicate unei comunități care află din rapoarte cât costă căminul și cantina, dar mai puțin cât costă, anual, „mobilitatea” propriilor șefi.
„Serviciile de transport aerian” nu sunt, în fond, decât o fațetă a unui model universitar în care internaționalizarea se măsoară atât în parteneriate pe hârtie, cât și în kilometri zburați pe an. Că acordul‑cadru e pe patru luni și poate fi urmat, liniștit, de alte și alte proceduri similare, rămâne un detaliu tehnic pe care doar contabilii și departamentul de achiziții îl urmăresc atent. Pentru restul lumii, Universitatea Transilvania din Brașov rămâne, oficial, o instituție „ancorată în comunitate”, dar cu privirea tot mai des îndreptată spre panoul de plecări de pe Aeroportul Otopeni – un fel de campus extins, în care sala de conferințe începe, de fapt, la poarta de îmbarcare.
Într‑o Românie universitară în care unele instituții încă repară amfiteatre cu infiltrații și cămine cu dușuri comune, faptul că UNITBV își permite un plafon de 700.000 de lei pentru bilete de avion, într‑un singur acord‑cadru, spune multe despre decalajul dintre universitățile cu pretenții și restul sistemului. Oficial, totul e justificat prin competitivitate, cercetare și racordare la standardele europene; neoficial, rămâne impresia că mobilitatea academică a unora este plătită, constant, din imobilitatea financiară a celorlalți. Iar în timp ce studenții își calculează la virgulă subvențiile și cheltuielile lunare, universitatea își calculează, la fel de atent, doar altceva: numărul de bilete pe care îl mai poate cumpăra până la plafonul următorului acord‑cadru.
Articol realizat accesând surse publice, website-ul SEAP (e-licitație) și beneficiind de ajutorul partenerilor de la TERMENE.RO. Folosim instrumente AI dezvoltate intern.
