Deși politica externă a Republicii Moldova țintește idealul aderării statului moldovean la Uniunea Europeană – un deziderat al câtorva generații de moldoveni de după destrămarea URSS și obținerea independenței, trebuie spus că nici obiectivul unei uniri cu România nu a fost departe de a întruchipa un ideal național – la sfârșitul anilor 1990, pentru societatea din stânga Prutului.
Astăzi, în România, dar mai ales în Republica Moldova, unirea este văzută mai degrabă ca un plan B sau o soluție de avarie în situația în care negocierile de aderare ale Moldovei cu Bruxelles-ul ar intra într-o fundătură sau, altfel spus, s-ar întinde pe perioade nejustificat de lungi. Un alt scenariu ar fi cel al unei (improbabile) calamități militare externe – străpungerea decisivă a frontului de către trupele ocupaționiste rusești, urmată de capturarea orașului-port Odesa, inima Ucrainei.
Făcând însă abstracție de la tot felul de scenarii ad-hoc, dar și de la fervența conținută în unele discursuri naționaliste, care privesc spre o unire doar printr-o optică rămolită, etnonaționalistă și, deci, în multe privințe, antieuropeană și xenofobă, adevărul este că în spațiul public din cele două state surori nu a existat niciodată, de la independența Moldovei și a României de comunismul sovietic, respectiv autohton, o discuție serioasă, echilibrată și sinceră despre anumite modele fiabile de integrare statală.
Cu excepția unor discursuri îmbibate parcă de totalitarisme, legionarisme și teze din vechile manuale protocroniste despre pretinsa vechime a statului național-centralizat, de la Decebal la Ceaușescu: “o unire necondiționată, imediată și tranșantă în spațiul unic al etnicității românești”; “România Mare, în vechile hotare, în grădina Maicii Domnului”, iată că nu prea vedem, nici la aproape patru decenii de la apusul dictaturii comuniste, o abordare în spirit critic și european care să lase în urmă clișeele depășite ale naționalismului în chestiunea unei eventuale uniri a Republicii Moldova cu România.
Totala inflexibilitate a societății românești vis-a-vis de descentralizarea României, în speță a clasei politice din zona Dâmboviței, reprezintă piedica principală pentru care unirea nu a devenit încă subiect de analiză economică, aceasta fiind în schimb lăsată pradă cercurilor politice extremiste sau pseudo-patriotice. Cercuri care de multe ori nu se pot împăca cu gândul că afară este anul 2026, nu 1941 sau 1918, iar Republica Moldova nu este “Basarabia”, acea simplă provincie de margine de odinioară ce moștenise până și în interbelic numele dat de Imperiul Rus, ci un stat cu valori europene, cu mult mai mulți cetățeni pro-UE decât anti-UE și anti-România și, nu în ultimul rând, un stat ovaționat frecvent în plenul Parlamentului European, aflat în negocieri pentru aderare la UE și dat adesea ca bun exemplu de aliniere la standardele europene altor state aflate de mult mai mulți ani în negocieri decât Chișinăul.
În oricare formă de negociere bilaterală pentru o eventuală unire, nu cred că Republica Moldova pornește, deci, de pe pozițiile inferiorității provinciale, așa cum s-a întâmplat în 1918, ci mai degrabă de pe o poziție egală. Acest lucru însă ne-ar arăta și limitele modelului de stat național-centralizat românesc, care devine în acest context nu numai o chestiune depăsiță istoric, ci și o mare piedică pentru prezent.
Iar argumentul naționalist că nu pot exista confederații sau alte forme de descentralizare sau autonomizare administrativă și economică în interiorul aceleiași națiuni este și el îmbâcsit de vreme. Și mincinos chiar. Să aruncăm o privire spre Germania. Aici lucrurile funcționează brici, cu ditamai 16 state sau landuri, “în interiorul aceleiași națiuni”. Ceea ce nu a funcționat la fel de bine sau sub așteptări, și dat adesea și superficial ca “model de unire” pentru România și Moldova, este unirea celor două Germanii (RDG și RFG). Culmea, deși între fosta RDG și fosta RFG există încă foarte multe inegalități salariale și economice, ni se tot repetă papagalicește că acesta ar trebui să fie modelul de unire pe care ar trebui să-l urmăm. Dar de ce naționaliștii centralizatori vor ca R. Moldova să arate, între granițele României, ca fosta RDG, adică într-un continuu declin demografic și prost poziționată economic, inclusiv pe harta marilor investiții, și nu ca, bunăoară, Bavaria sau Șvabia ? Apoi, “ideologic” vorbind, este ușor jignitor să-i compari pe moldoveni cu est-germanii, sau să vezi în statul Republica Moldova o anexă sovietică RDG-istă.
În mod firesc, nu poți aplica modelul landurilor germane în cazul nostru, însă România și Republica Moldova, două entități cu forme de organizare administrativă, economică și politică diferite, pot crea o confederație. Evitând prefăcătoriile, e clar că multe dintre realitățile din România nu pot fi direct aplicabile Republicii Moldova, la fel cum multe dintre realitățile din Republica Moldova nu pot fi împrumutate de statul român, și aceasta fără a aborda în context chestiunea autonomiei Găgăuziei, a zonei economice libere transnistrene sau a regiunilor preponderent vorbitoare de limba rusă. Fără a exclude din discuție și alte forme de organizare administrativă post-unificare, confederația pare a fi deocamdată singura formă de unificare care cu siguranță va ridica standardele economice și de viață din Moldova la nivelul celor din România, respectând mai multe realități pur locale.
În plus, ar trebui să existe o discuție și despre viitorul Chișinăului, un oraș care este, totuși, al doilea ca număr de populație din întreg spațiul românesc după București. Salariile din Chișinău, cel puțin în anumite sfere profesionale, au depășit salariile similare din marile orașe din România, precum Iași, Brașov și Timișoara, apropiindu-se încrezător de cele din Cluj și București. Dincolo de forța de muncă rurală care vine masiv în Chișinău, capitala moldoveană absoarbe și un număr crescând de forță de muncă din regiunea separatistă transnistreană, ucraineni din regiunea Odesa, dar și ruși care au evadat din Rusia, alegând Moldova și Chișinăul pentru legislația tolerantă și flexibilă față de limba rusă.
Comparând statisticile oficiale și neoficiale, rezultă că Chișinăul s-ar apropia de cifra de 800.000 de locuitori, ceea ce îl face mai populat, iar în unele cazuri mult mai populat decât așa capitale europene precum Riga (capitala Letoniei, aproximativ 550.000 locuitori), Tallinn (capitala Estoniei, aproximativ 440.000 locuitori), Bratislava (capitala Slovaciei, 500.000 locuitori), Ljubljana (capitala Sloveniei, 280.000 locuitori) sau Nicosia (capitala Ciprului, 330.000 locuitori).
În situația unei uniri confederative, Chișinăului, a cărui influență politică sau economică în spațiul românesc este adesea ignorată sau subestimată la București, ar trebui să îi revină o serie de împuterniciri (nu numai ca unui simplu centru administrativ al teritoriului R. Moldova) – inclusiv partajări administrative (mutarea sediilor principale ale unor instituții, ministere românești etc) în noul stat unificat. Acest lucru ar trebui făcut pentru a menține Chișinăul și regiunea pe harta marilor investiții, a dezvoltării și a securității, dar și ca gest de încredere și frațietate din partea Bucureștiului. Migrarea masivă a forței de muncă tinere chișinăuiene sau moldovene la București (precum se întâmplă în cazul celei est-germane spre vestul Germaniei) ar trebui preîntâmpinată, pentru că ar transforma unirea dintr-un ideal într-un coșmar, accentuând gravul declin demografic local. În acest sens, o discuție ar putea să pornească de la modelul Țărilor de Jos, unde Amsterdam, capitala constituțională și culturală, și Haga, centrul administrativ, își împart mai multe instituții și organizații naționale.
Va urma.
