A trebuit să ajungă la Gdańsk, la mii de kilometri de Cotroceni, ca să rostească propoziția pe care o așteptam de un an. Întrebat de un reporter cât de tare a simțit „influența sistemului” de când a intrat la Palat, Nicușor Dan a răspuns dezarmant de simplu: „Nu poți să te lupți cu sistemul când ești șeful sistemului.” Și a adăugat, ca să nu rămână nicio îndoială: „Între un câine care latră și un câine care mușcă, eu prefer un câine care mușcă.”
Recunosc că am citit fraza de câteva ori. Nu pentru că nu o înțelegeam, ci pentru că o înțelegeam prea bine. Omul care și-a construit douăzeci de ani de biografie publică pe lupta cu „Sistemul” — Sistemul cu majusculă, balaurul din povești — a anunțat, cu seninătatea unui contabil, că el este acum capul acestuia. Nu victima, nu adversarul, nu reformatorul asediat din afară. Șeful. Întrebat dacă „șeful sistemului” mai poate livra „România onestă” pe care a promis-o în campanie, a răspuns: „Da, în timp.” În timp. Mereu în timp.
Vreau să fiu corect, pentru că tema asta merită corectitudine, nu isterie. „Sistemul” a devenit, în ultimii ani, cel mai comod cuvânt din politica românească, un paravan pe care îl flutură, pe rând, toți cei care vor să scape de răspundere. Liviu Dragnea l-a fluturat ca să-și demonteze propriile dosare. Astăzi AUR îl flutură ca pe un permis de victimizare. De aceea nu scriu acest text ca un vânător de conspirații și nici nu caut o cameră secretă cu un singur buton. Sistemul despre care vreau să vorbesc nu se ascunde în umbră. Poartă robă. Stă la masa Consiliului Superior al Magistraturii și semnează hotărâri. E cu atât mai periculos cu cât lucrează la lumina zilei, cu ștampilă și cu antet.
Pentru că, dacă cineva mai avea iluzii despre cum arată acest Sistem când se simte stăpân pe el, luna iunie i le-a spulberat. Pe 9 iunie 2026, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea 1348 — un document de șaptezeci și șase de pagini care, dezbrăcat de limbajul juridic, este o listă neagră. În el, o instituție a statului numește, cu nume și prenume, jurnaliști și redacții, organizații civice și cetățeni, acuzându-i de o „campanie de denigrare fără precedent” împotriva justiției. CSM a numărat, ca un funcționar zelos, câte articole a scris fiecare. A constatat, cu mândrie statistică, faptul că o publicație a scris „un articol negativ la fiecare trei zile” despre șefa Înaltei Curți. Și a trimis lista la Bruxelles, Comisiei Europene, ca pe un denunț.
Hai să spunem lucrurilor pe nume. Un organism al puterii judecătorești a produs un drept la replică de șaptezeci și șase de pagini în beneficiul unei singure persoane — Lia Savonea, președinta Înaltei Curți și, în același timp, membră a aceluiași CSM — și l-a îmbrăcat în haina unei hotărâri instituționale. Aceeași Savonea a cărei numire e contestată în instanță, ca ilegală, de organizații care acum se trezesc pe lista oficială a „dușmanilor justiției”. Investigațiile care au declanșat totul nu vorbeau despre fleacuri: vorbeau despre capturarea sistemului judiciar de către un grup selectat după loialitate, despre felul în care cei condamnați se întorc în libertate, despre judecători care își umflă singuri veniturile prin sentințe. Iar răspunsul instituției la aceste întrebări nu a fost un argument. A fost o listă.
Asta e fruntea puterii judecătorești din România anului 2026: oameni care, puși să aleagă între a apăra legea și a apăra rețeaua, aleg rețeaua și o numesc independență. Folosesc instrumentele statului de drept ca să sugrume statul de drept. Transformă o instituție care ar trebui să apere magistratura într-o mașină de intimidat pe oricine ridică o întrebare. O justiție care nu suportă să fie întrebată nu mai e independentă — e doar nedemocratică. Iar o conducere care confundă critica de interes public cu un „atac hibrid” a încetat să mai servească legea; servește, mai degrabă, pe cei pe care legea ar trebui să-i judece.
Dar partea pe care vreau s-o strig cel mai tare e alta, fiindcă despre ea se vorbește cel mai puțin. Sistemul ăsta nu calcă în picioare doar presa și societatea civilă. Îi calcă în picioare, înainte de toate, pe oamenii corecți din interiorul lui. CSM a pretins că vorbește în numele a peste trei mii cinci sute de judecători, ca și cum întreaga magistratură ar fi semnat acest act de cenzură. E o minciună de proporții. Există sute de judecători cinstiți care nu și-au dat acordul pentru așa ceva, care s-au dezis public de listă, care au refuzat să fie înrolați într-un război pornit pentru a apăra o singură persoană. Pe ei i-a confiscat hotărârea. În numele lor a vorbit o conducere care nu îi reprezintă. Aceștia sunt magistrații care dau sentințe drepte și sunt trecuți pe linie moartă, care văd cum promovările merg după loialitate, nu după merit, care tac de frică pentru că au înțeles ce pățește cine deschide gura. Adevărata dramă a justiției române nu sunt cei câțiva care au capturat-o. Sunt cei mulți și corecți, peste care se calcă zilnic, în liniște, ca să nu se audă.
Și președintele? Președintele care urma să fie zidul nostru? Nicușor Dan a numit lista „nu tocmai corectă” și a adăugat imediat că „nu are mijloace instituționale să intervină”. Nu a fost, în peste un an de mandat, la nicio ședință a CSM, deși Constituția îi dă acest drept — exact acolo unde ar fi putut sta față în față cu Sistemul pe care zice acum că-l conduce. Câinele preferă să muște, ne-a spus la Gdańsk. Rămâne doar întrebarea pe care un președinte ar trebui să și-o pună singur, dimineața, în oglindă: pe cine mușcă, mai exact — pe cei care confiscă instituțiile, sau pe cei care scriu despre asta?
Aici e, de fapt, lecția pe care confesiunea de la Gdańsk ne-o oferă gratis. Tragedia României nu e că ar exista undeva un cabinet întunecat cu supraoameni care trag sforile. E mai banală și mai gravă de-atât: e un Sistem care își digeră adversarii și își strivește oamenii buni. Fiecare erou anti-Sistem ajunge, la capătul drumului, șeful Sistemului și descoperă că instituțiile rezistă reformei mai abitir decât rezistă oricărui infractor. De-asta nici nu mai are sens să-l numim ascuns sau „paralel”. Nu mai e paralel cu statul. El este statul — și poartă robă, nu mască.
Eu nu scriu acest editorial ca să demasc vreun păpușar. Nu cred în păpușar. Scriu pentru că am înțeles, din lista aceea trimisă la Bruxelles, un lucru simplu: o instituție sigură pe legitimitatea ei nu-și numără criticii și nu trimite jurnaliști la Comisia Europeană ca pe niște suspecți. O face doar una care a confundat tăcerea cu ordinea și servilismul cu pacea. Lista nu e o eroare de procedură. E un mesaj. Iar mesajul, pentru cei ca mine — și pentru fiecare judecător cinstit care îl citește în secret și știe că am dreptate —, e că singura formă de demnitate care a mai rămas e să continui să scrii, și să continui să judeci, exact așa cum trebuie. Adică exact ceea ce te bagă pe listă.
Pentru că, până la urmă, asta a vrut Sistemul să afle dintotdeauna despre fiecare dintre noi: care e câinele care latră, care e cel care mușcă și care e cel care, oricât l-ai chema la masă, refuză să stea cuminte la picioarele lui.
