Am pe ecran un decupaj dintr-un ziar tipărit, pe care l-am revăzut zilele astea pe pagina lui Liviu Mihaiu. E din Gândul, ediția de 13 septembrie 2006, pe vremea când redacția era condusă de Cristian Tudor Popescu. Titlul, pe trei rânduri, cu literă mare: „Generalul Pahonțu SPP – ofițer al trupelor de securitate până în 1989”. Textul, semnat sec „M.D.”, spune tot ce România a redescoperit cu uimire miercuri: că în decembrie 2005 generalul Gabriel Naghi, apropiat al lui Ion Iliescu, a fost înlocuit la conducerea SPP cu Lucian Pahonțu; că Pahonțu avea atunci 42 de ani și absolvise Școala de Ofițeri de Transmisiuni în 1987; că în decembrie 1989 era ofițer în trupele de securitate; că fusese propus de ministrul de Interne Vasile Blaga și numit de președintele Traian Băsescu; și că, în lunile de după instalarea lui, din SPP plecaseră peste 250 de cadre militare, în jur de 20 la sută din efectiv. Douăzeci de ani. Ziarul acela s-a îngălbenit între timp, dar informația din el n-a îmbătrânit deloc.
Ce e fascinant în textul din 2006 nu e ce spune, ci cum spune. Autorul are grijă să precizeze că trupele de securitate erau „o structură militară care acționa în uniformă, separată de Securitatea care face obiectul activității CNSAS”. Adică: da, a fost acolo, dar tehnic nu intră la deconspirare. Asta a fost portița. Nu a fost descoperită acum, nu a fost inventată de vreun jurnalist rău-voitor. A fost formulată public, într-un ziar central, în 2006, și a ținut două decenii, trei președinți și un întreg ciclu de generații. Cine a vrut să știe, a știut. Wikipedia îl are scris de ani buni. Nu vorbim despre un secret. Vorbim despre un aranjament tacit, la vedere, pe care nimeni n-a avut interesul să-l atingă.
Investigația publicată de Recorder pe 26 august 2026 adaugă exact lucrul care lipsea din decupajul de acum două decenii: substanța. Alexandra Șerban documentează, pe bază de arhive și mărturii, că Pahonțu a fost ofițer în Trupele de Securitate din 1987 până în 1990, la UM 0305 Băneasa, unitate aflată în subordinea Departamentului Securității Statului. Că în seara de 21 decembrie 1989 plutonul comandat de el a fost mobilizat în centrul Capitalei, în zona Ion Câmpineanu–Nicolae Bălcescu, la câțiva pași de baricada de la Intercontinental, acolo unde represiunea s-a soldat cu 48 de morți și peste 150 de răniți. Că apare și în mărturiile despre golirea în forță a Pieței Universității, în iunie 1990. Că e nepotul generalului Vasile Milea. Și că perioada 1987–1990 lipsește, discret, din biografia oficială.
Pahonțu nu a negat. A transmis o frază despre „loialitate și devotament față de țară, onoare, demnitate și integritate”, ceea ce în limbajul comunicării instituționale se numește a nu răspunde la întrebare. Susține, în documentele citate, că nici el, nici subunitatea sa nu au intrat în contact cu manifestanții — afirmație pe care mărturiile altor ofițeri din același dispozitiv o pun sub semnul întrebării. Poate că are dreptate. Poate că nu. Problema e că, la 37 de ani de la Revoluție, nu avem instrumentul instituțional care să ne spună. Arhivele Comandamentului Trupelor de Securitate sunt la Jandarmeria Română, iar accesul jurnaliștilor a fost refuzat pe motiv de clasificare, cu perspectiva consultării undeva pe la 2089. Statul român propune, deci, ca răspuns la o întrebare despre 1989, un termen de așteptare de încă șaizeci și trei de ani.
Aici intervine partea care mă enervează cel mai tare. Din 2008, de când OUG 24/2008 a rescris regulile deconspirării, verificarea relației cu Securitatea se face din oficiu pentru persoanele aflate în demnitățile și funcțiile prevăzute de lege, inclusiv pentru cele deja în exercițiu la data intrării în vigoare a ordonanței. Optsprezece ani. Optsprezece ani în care CNSAS ar fi avut nu doar dreptul, ci obligația de a se pronunța în cazul omului care conduce serviciul ce asigură protecția președintelui României. Întrebat acum de Recorder, CNSAS a răspuns că nu există nicio decizie și că procedurile sunt „complexe și de durată”. Optsprezece ani de complexitate. Sunt oameni născuți după ce a început procedura care au apucat între timp să voteze.
Cronologia completă e o listă de neputințe consecutive. Băsescu îl numește în 2005. Băsescu îl păstrează două mandate. Iohannis îl păstrează alte două, îl trece în rezervă în 2024 și îl lasă tot acolo, la conducere, cu contract. În iunie 2025, la prima lui conferință de presă de la Cotroceni, Nicușor Dan e întrebat de HotNews dacă e sănătos pentru democrație ca șefii de servicii să stea două decenii în funcție. Răspunsul: „o să am o evaluare”, după ce se rezolvă problemele cu Guvernul și cu bugetul. În iunie 2026, la un an distanță, apar fotografiile de la Bruxelles, cu președintele și șeful SPP la aceeași masă cu Rareș Bogdan, Victor Negrescu, Eugen Tomac și consilierul prezidențial Valentin Naumescu. Explicația: „am mâncat la aceeași masă”. În august 2026, după investigația Recorder, până și Traian Băsescu — omul care l-a numit — declară pentru HotNews că, în aceste condiții, Pahonțu ar trebui să-și piardă funcția. De la Cotroceni, nimic. Evaluarea anunțată acum paisprezece luni nu are nici măcar un stadiu, darămite un rezultat.
Nu insinuez că președintele e ostatic. Insinuările nu-mi folosesc la nimic și nici cititorilor. Constat, în schimb, ceva mai jenant decât o teorie: că singurul lucru pe care îl știm cu certitudine despre relația dintre Nicușor Dan și Lucian Pahonțu este că, după paisprezece luni de tăcere prezidențială, generalul e tot acolo. Restul e la latitudinea imaginației fiecăruia, iar imaginația publicului românesc nu e, în general, generoasă cu instituțiile.
Și fix asta e miza reală, nu biografia unui om de 61 de ani. Cazul Pahonțu nu poate să se adauge pur și simplu pe lista deja lungă a lucrurilor pe care acest președinte le-a amânat. Lista o știm: evaluarea serviciilor, promisă și nefăcută; legea salarizării, căzută, cu 770 de milioane de euro din PNRR pierdute pe drum; anularea alegerilor, despre care ne-a spus că „nu a avut timp”; o coaliție care se ceartă în direct în timp ce la o mie de kilometri de Suceava se poartă un război. Fiecare amânare în parte pare rezonabilă. Împreună, compun o metodă: se așteaptă. Se așteaptă până când presiunea publică scade, până când apare alt subiect, până când nu mai trebuie decis nimic pentru că timpul a decis în locul tău.
Într-un moment normal, asta ar fi doar frustrant. În momentul ăsta, e o vulnerabilitate. Un stat care nu poate răspunde la o întrebare simplă despre propriul aparat de securitate, la 37 de ani după 1989, își livrează singur argumentele celor care spun, zi de zi, pe rețele, că nimic nu s-a schimbat, că totul e o continuitate, că democrația e o decorațiune. Nu ei fabrică narativul ăsta. Noi îl fabricăm, prin tăcere, și li-l servim gata ambalat.
Scriu asta chiar în ziua în care generalul Pahonțu e la Chișinău. Nu, nu e o anomalie: SPP asigură prin lege protecția președintelui și în afara țării, iar o zi cu Zelenski în Piața Marii Adunări Naționale e exact genul de context care cere un dispozitiv serios — anul trecut, de aceeași sărbătoare, autoritățile moldovene rețineau oameni care încercau să blocheze coloana oficialilor europeni, iar jurnaliști și funcționari publici erau amenințați cu moartea. Anomalia e de alt ordin. La 24 de ore după ce Recorder a publicat documentele care îl plasează, în seara de 21 decembrie 1989, în dispozitivul de la baricada de la Inter, și mărturiile care îl leagă de golirea în forță a Pieței Universității în iunie 1990, omul acela se află lângă președintele României în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, la 35 de ani de la ieșirea Republicii Moldova din imperiul sovietic, alături de Maia Sandu și de Volodimir Zelenski. Trei piețe, trei momente în care oamenii au ieșit în stradă ca să scape de același sistem. Nu îi cer președintelui să-și lase garda acasă. Îi cer să-și dea seama cum arată cadrul. Și îi cer să înțeleagă că, după paisprezece luni în care „o să am o evaluare” a rămas o propoziție fără verb la trecut, faptul că pleacă la Chișinău fără să fi spus un cuvânt despre investigația de miercuri nu e neutralitate instituțională. E o alegere.
Așa că nu, nu e o știre că generalul Pahonțu a fost ofițer în trupele de securitate. Scria în Gândul acum douăzeci de ani, cu literă de-o șchioapă, sub semnătura unei redacții care nu mai există. Noutatea e alta și e mult mai deprimantă: acum știm exact câți ani poate un președinte al României să se uite în altă parte. Și mai știm că numărătoarea continuă.
