Viktor Orbán a transformat Transilvania într‑un instrument politic esențial – atât pentru propria sa putere la Budapesta, cât și pentru proiecția de influență a Ungariei în interiorul Uniunii Europene. Prin rețele de finanțare, retorică naționalistă și miza alegerilor din 2026, premierul ungar întreține în regiune un tip de „prezență vampirică”, care consumă simbolic istoria și identitatea maghiarilor din Ardeal, dar riscă să reactiveze falii vechi în relația cu România, scriu jurnaliștii de la France24.
Transilvania nu mai este doar decorul mitului Dracula, ci a devenit în ultimii ani scena preferată a unui discurs politic care amestecă nostalgii istorice, suveranism și calcule electorale. Viktor Orbán folosește constant regiunea – și în special Ținutul Secuiesc – pentru a repeta narațiunea traumelor Trianonului și a „maghiarilor uitați peste granițe”, un mesaj care mobilizează electoratul Fidesz din Ungaria și diaspora maghiară cu dublă cetățenie. În paralel, unele partide maghiare locale au reluat, în ultimul deceniu, teme precum autonomia teritorială sau culturală, inspirându‑se declarativ din modele precum Catalonia ori Tirolul de Sud, deși aceste proiecte nu au prins încă formă politică viabilă la București.
Această insistență asupra Transilvaniei are o dimensiune dublă: intern, la Budapesta, menține vie o mitologie națională care justifică un regim iliberal prezentat ca apărătorul „maghiarimii de pretutindeni”; extern, în România, testează limitele răbdării unei societăți majoritar românești care, deși conviețuiește pașnic cu minoritatea maghiară, rămâne sensibilă la orice insinuare privind revizuirea frontierelor.
Rețeaua de bani și instituții: grădinițe, biserici, media, stadioane
Dincolo de retorică, prezența Budapestei în Transilvania se vede în betoane turnate, șantiere deschise și conturi alimentate discret. Statul ungar finanțează de ani buni școli, grădinițe, instituții religioase, media în limba maghiară și chiar stadioane sau baze sportive în localități cu populație maghiară semnificativă, construind un ecosistem paralel de instituții loiale Budapestei. Pentru comunitățile locale, banii ungari înseamnă, adesea, șanse de modernizare sau păstrarea limbii și culturii, în condițiile în care finanțările de la București sunt percepute ca insuficiente sau birocratice.
Criticii vorbesc însă despre o formă de „soft irredentism”: un mecanism prin care guvernul Orbán nu contestă formal frontierele României, dar se comportă ca un fel de guvern‑părinte pentru maghiarii din Ardeal, de la cetățenie și drept de vot până la agenda politică. Cercetări academice dedicate influenței Budapestei asupra organizațiilor maghiare din Transilvania arată că autonomia revendicată odinioară în numele comunității se transformă, uneori, într‑o dependență față de finanțările și directivele venite din capitala Ungariei. În loc să reprezinte exclusiv interesele minorității în sistemul politic românesc, o parte din aceste structuri ajung să funcționeze ca extensii ale strategiei Fidesz, cu impact direct asupra discursului și priorităților lor publice.
Miza anului 2026: voturile din Ardeal pentru Budapesta
În acest tablou, anul 2026 devine un punct de concentrare a tensiunilor, pentru că Ungaria intră în alegeri parlamentare în aprilie, iar Viktor Orbán contează explicit pe voturile maghiarilor din Transilvania. Premierul ungar le‑a transmis deja, în vizite și mesaje publice, că „atunci când va veni momentul, patria va avea nevoie de voi”, chemând comunitățile cu dublă cetățenie să susțină încă o dată proiectul său politic. Voturile din diaspora maghiară nu decid singure majoritatea de la Budapesta, dar, într‑un sistem electoral fragmentat, pot înclina balanța în circumscripțiile unde Fidesz are nevoie de fiecare procent suplimentar.
În oglindă, pe malul celălalt al Tisei și al Someșului, naționaliștii români încearcă să capitalizeze electoral reacția la această „ofensivă cultural‑politică” a Ungariei, folosind tema Transilvaniei și a minorității maghiare drept pretext pentru a‑și întări discursurile suveraniste. Partide precum AUR au construit deja o retorică virulentă anti‑maghiară și anti‑Orbán, iar intrarea lor în familia conservatorilor europeni de la Bruxelles a tensionat inclusiv calculele lui Fidesz în Parlamentul European. Astfel, Transilvania devine nu doar o miză de politică internă pentru București și Budapesta, ci și un dosar sensibil în echilibrul dreptei naționaliste europene.
Autonomie, identitate și riscul unei polarizări controlate
Deși planurile concrete de autonomie pentru Ținutul Secuiesc nu au trecut de stadiul de proiect și simbol, tema rămâne vie în discursul liderilor maghiari și în ecourile mediatice alimentate de Budapesta. Ungaria se prezintă ca apărătoare a „drepturilor minorităților naționale” la nivel european, împingând subiectul în dezbaterile de la Bruxelles și Strasbourg, ceea ce îi oferă un plus de legitimitate în fața propriului electorat. În același timp, România insistă pe respectarea cadrului constituțional și pe ideea că drepturile culturale și lingvistice ale minorității maghiare sunt deja garantate, de la educație în limba maternă până la reprezentare parlamentară.
Pericolul este ca, dincolo de această retorică simetrică, comunitățile locale să fie prinse într‑un joc al identităților radicalizate, în care fiecare provocare – un steag arborat, o declarație la o universitate de vară, o hartă simbolică a „Ungariei Mari” – devine pretext pentru scandaluri mediatice și capital politic ieftin. În paralel, figuri noi ale scenei politice ungare și românești, de la opoziția lui Péter Magyar, care a mers pe jos din Budapesta până în nord‑vestul României, până la liderii radicali de la București, folosesc Transilvania ca fundal pentru propriile lor campanii, împingând regiunea tot mai mult în centrul unui conflict narativ.
Liniștea aparentă din teren versus jocul de la centru
La nivelul vieții cotidiene, conviețuirea româno‑maghiară în Transilvania rămâne, în mare parte, una pașnică, bazată pe relații de vecinătate, interes economic comun și o istorie recentă în care conflictele etnice majore au fost evitate. Local, oamenii par mai preocupați de salarii, infrastructură și exodul tinerilor decât de hărți istorice sau dezbateri academice despre „politica față de coetnicii din afara granițelor”. În schimb, la nivelul capitalelor, cazul Transilvaniei este folosit atât de guvernul de la Budapesta, cât și de anumite forțe politice de la București, ca instrument într‑un război mai amplu pentru influență în UE, pentru poziționare față de Rusia sau pentru definirea „Europei națiunilor”.
Această dublă realitate – liniște relativă în sate și orașe, turbulență calculată în discursul politic – explică de ce imaginea „prezenței vampirice” a lui Viktor Orbán în Transilvania prinde atât de bine în presa internațională. Guvernul ungar se hrănește electoral din simbolurile, loialitățile și frustrările unei comunități minoritare din România, în timp ce o parte a clasei politice românești se hrănește, la rândul ei, din teama că aceste gesturi anunță un viitor mai sumbru. Între cei doi poli, rămâne întrebarea dacă Transilvania va reuși să rămână un spațiu al conviețuirii și al pragmatismului sau va fi împinsă, pas cu pas, într‑un rol de front simbolic într‑un război rece regional prelungit.
