Există în România o instituție care poate vota de patru ori același lucru și să nu ajungă la niciun rezultat. Nu e un parlament în criză, nu e o adunare generală de bloc și nici un consiliu de administrație al unei firme fantomă. Este Consiliul Superior al Magistraturii, forul care veghează asupra independenței justiției și care, marți, 31 martie 2026, a demonstrat din nou că independența aceasta e, în primul rând, față de orice decizie clară.
Secția pentru procurori a CSM a votat pentru a patra oară în cazul lui Alex Florența, candidat la funcția de procuror-șef adjunct al DIICOT, și al lui Marius Voineag, propus pentru postul de adjunct al procurorului general. Rezultatul: același ca de fiecare dată. Trei voturi pentru, trei voturi împotrivă. Balotaj perfect, simetrie admirabilă, decizie inexistentă. Votul va fi reluat „la o dată ulterioară”, formulă administrativă elegantă pentru „nu știm când și nici dacă”.
Între timp, funcțiile de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte și cea de procuror-șef al DNA au rămas vacante chiar de astăzi, 31 martie, iar cea de procuror-șef al DIICOT va fi vacantă de la 14 aprilie. Instituțiile care ar trebui să combată marea corupție, crima organizată și evaziunea fiscală vor funcționa fără conducere titulară, perioadă în care, desigur, infractorii sunt rugați să aibă răbdare.
O instituție care se blochează singură
Povestea nu e nouă. Cele opt propuneri ale ministrului Justiției, Radu Marinescu, pentru șefia marilor parchete au produs un spectacol juridic pe care orice manual de drept constituțional l-ar refuza: trei avize pozitive, trei avize negative și două balotaje repetate la nesfârșit. Practic, jumătate din propuneri au stagnat sau au fost respinse de un organism a cărui principală menire e tocmai să asigure continuitatea și calitatea conducerii sistemului judiciar.
Mai mult, această situație nu e o premieră în istoria recentă a justiției române. Foști președinți, de la Traian Băsescu la Klaus Iohannis, au numit la șefia marilor parchete procurori care primiseră aviz negativ de la CSM. Cel mai recent exemplu este cel al actualei șefe DIICOT, Alina Albu, numită în 2023 în ciuda opoziției explicite a aceluiași Consiliu. Avizul, consultativ prin lege, s-a dovedit de mai multe ori decorativ prin practică.
Consultativ, adică opțional
Ministrul Justiției Radu Marinescu a ținut să liniștească publicul: procedura de numire continuă conform legii, indiferent de avizul CSM. Chiar și un aviz negativ nu oprește nimic, candidatul poate fi reaudiat, propunerea merge la președinte, iar președintele decide în 60 de zile. Rațiunea existenței acestui mecanism de avizare rămâne, astfel, cel puțin o întrebare legitimă. Un aviz pe care îl poți ignora legal, pe care îl poți repeta până îl obții sau până se prescrie răbdarea publică, seamănă mai degrabă cu un ritual de validare internă decât cu un filtru real de calitate.
Casta și oglinzile ei
Ceea ce deranjează nu e neapărat votul de marți, ci ceea ce el ilustrează structural. Justiția română funcționează de ani buni ca un sistem aproape autarhic: se autoevaluează, se autosancționează și, când nu poate decide, se autoprolongă. CSM-ul a chemat în judecată Guvernul pentru neplata restanțelor salariale ale magistraților, în timp ce aceleași instanțe judecă cu luni și ani de întârziere dosarele cetățenilor obișnuiți. Parchetele condamnă corupția altora — și în aceeași zi se regăsesc fără șef titular.
Marius Voineag, cel care până ieri conducea DNA-ul, va activa acum la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, un parchet obișnuit, după ce mandatul îi expirase fără rezolvarea situației de la CSM. Alex Florența, fostul procuror general al României, se află în aceeași poziție de așteptare. Oameni cu funcții înalte, cu dosare și proiecte manageriale depuse, blocați nu de o anchetă, nu de o condamnare, ci de incapacitatea propriei bresle de a număra până la patru.
Justiție cu întârziere la propriile numiri
România are nevoie de un sistem judiciar funcțional și credibil, mai ales într-un moment în care presiunile externe și interne asupra statului de drept sunt mai vizibile ca oricând. Dar un sistem care nu-și poate numi propriii șefi, care repetă voturi ca o mașinărie blocată în aceeași treaptă și care tratează mecanismele de control ca pe niște formalități opționale, nu poate oferi cetățenilor garanțiile de care au nevoie. Cel mai îngrijorător nu e că CSM n-a putut vota. Cel mai îngrijorător e că, până la urmă, nici nu contează dacă votează.
