Recunosc, am o slăbiciune pentru momentele în care realitatea românească depășește orice satiră aș putea eu scrie. Miercuri, 8 iulie, Tribunalul București mi-a livrat unul de colecție: un congres la care au participat aproape două mii de delegați, cu vot, cu proces-verbal, cu tot tacâmul democrației interne de partid, a fost pur și simplu pus pe pauză. Suspendat. Ca un abonament la sală pe care nu-l mai folosești. Statutul modificat, conducerea aleasă, deciziile Biroului Permanent Național, toate, deodată, nu mai produc efecte juridice. Executoriu de drept, cum frumos se spune, adică imediat, fără drept de cârcoteală.
Și cine a obținut această minune procedurală? Optsprezece reclamanți pe care presa i-a botezat, cu o tandrețe pe care n-o merită, „puciștii”. Anisie, Baciu, Bode, Bogdan, Cîmpeanu, Gorghiu, Stroe, Thuma, Veștea și restul distribuției. Oameni care au pierdut la vot în propriul partid și care, în loc să tragă concluzia banală că nu mai au majoritate, au tras concluzia mult mai creativă că majoritatea e ilegală. E o logică pe care o admir sincer: dacă nu poți câștiga congresul, anulează congresul. Dacă nu poți convinge delegații, convinge o judecătoare. E mai ieftin, mai rapid și, după cum se vede, funcționează de trei ori din trei.
Pentru că da, țin scorul: 18 iunie, Tribunalul Ilfov suspendă deciziile BPN în aceeași zi în care a fost depusă cererea, o viteză pe care justiția română n-o atinge nici în dosarele de corupție cu prejudicii de sute de milioane, dar pentru orgolii liberale rănite se găsește, uite, bandă rulantă. Apoi 1 iulie, Tribunalul București suspendă convocarea congresului care deja avusese loc, un exercițiu de metafizică juridică pe care Kafka l-ar fi refuzat ca fiind prea puțin credibil. Și acum 8 iulie, lovitura de grație: tot ce s-a decis pe 21 iunie e înghețat până la judecarea fondului, adică, tradus din românește în românește, până la Sfântu’ Așteaptă.
Aș fi dispus să accept că e doar aplicarea seacă a legii, dacă decorul n-ar fi atât de pitoresc. Completurile „specializate” pentru litigii de partid au apărut la Tribunalul București cu doar câteva zile înainte ca puciștii să-și depună cererea, o coincidență de calendar demnă de loteria vizelor. Președintele interimar al instanței, un critic public declarat al lui Bolojan, e omul care le-a înființat. Dosarul a picat la o judecătoare cu o carieră care a înflorit exact pe filiera Curții de Apel București și a CSM-ului, adică pe teritoriul pe care, de ani buni, opinia publică l-a botezat simplu: sistemul doamnei Lia. Lia Savonea, șefa Înaltei Curți, femeia despre care nu poți dovedi nimic în scris, dar despre care toată lumea din justiție vorbește în șoaptă, cu privirea în podea, cum vorbeau pe vremuri activiștii despre tovarășa de la județeană. Nu susțin că a ridicat cineva telefonul. Susțin doar că, în arhitectura asta de coincidențe — complet nou, judecător potrivit, viteză de croazieră, recuzare respinsă —, telefonul nici n-ar mai fi fost necesar. Sistemele bine unse funcționează prin gravitație.
Și hai să nu ne prefacem că nu știm de unde vine gravitația. Bolojan e omul care, cât a stat la Palatul Victoria, a comis impardonabilul: s-a atins de pensiile speciale ale magistraților. A îndrăznit să sugereze că un judecător ar putea ieși la pensie ca restul muritorilor, nu la cincizeci de ani, cu venituri de demnitar occidental și program de rentier. Pentru asta a primit avize negative, proteste în robă, blocaje la Curtea Constituțională și o ostilitate instituțională pe care sistemul n-o afișează nici față de traficanții de influență. Iar acum, când același om se luptă pentru controlul propriului partid, justiția descoperă subit o pasiune arzătoare pentru legalitatea statutelor de partid și rezolvă cererile puciștilor cu o celeritate de urgențe cardiovasculare. Coincidență, desigur. La noi totul e coincidență, de treizeci și cinci de ani.
Ce mă amuză cel mai tare — și folosesc verbul „a amuza” în sensul lui clinic, de râs nervos — e că toată această ofensivă judiciară nu apără vreun principiu. Nu văd niciun apostol al statului de drept printre reclamanți. Văd oameni care au girat instalarea unui guvern cu PSD peste voința propriului partid, au pierdut, au fost poftiți afară și acum folosesc tribunalele ca pe un lift de serviciu înapoi în funcții. Rezultatul practic: al doilea partid al României funcționează, în plină criză politică, fără să știe cine îl conduce legal, în timp ce viitorul lui se decide nu în organizații, nu la urne, ci pe rolul Secției a V-a Civilă.
Reacția oficială a partidului a venit în aceeași zi, printr-un comunicat de o eleganță pe care trebuie s-o recunosc, chiar dacă mă costă. PNL anunță că va folosi toate căile legale, că respectă decizia instanței — a se citi: o respectă cu dinții încleștați — și că, până la judecarea pe fond, partidul funcționează după statutul adoptat la congresul din 12 iulie 2025. Adică Bolojan rămâne președinte legitim, ales tot de un congres, tot cu vot masiv, doar că anul trecut. Ceea ce ne aduce la observația cea mai veninoasă din tot comunicatul, formulată cu o candoare de procuror: anul trecut PNL a organizat exact același tip de congres, cu același tip de statut și aceleași proceduri, și nimeni n-a găsit nimic de contestat. Aceleași reguli, alt rezultat electoral intern — și brusc instanțele descoperă vicii de procedură. Diferența dintre cele două congrese nu e juridică, e aritmetică: la primul, actualii reclamanți erau în tabăra câștigătoare. Legalitatea, se pare, e o chestiune de perspectivă, iar perspectiva se schimbă radical când te trezești pe lista de excluderi. Iar liberalii mai punctează ceva, cu o precizie de care avocații contestatarilor probabil nu se bucură: instanța nu le-a dat dreptate puciștilor pe fond, a suspendat doar provizoriu niște hotărâri. Nuanță importantă, pe care titlurile triumfaliste ale taberei Veștea o vor ignora cu siguranță.
Numai că aici vine partea pe care nici puciștii, nici sistemul doamnei Lia nu par s-o fi citit în dosar. Chiar în ziua în care Tribunalul București îi suspenda congresul, a apărut public Barometrul Poll/Int al Agenției de Rating Politic, realizat între 30 iunie și 3 iulie. Cifrele sunt o palmă cu efecte executorii: PNL a sărit de la 14,2% în aprilie la 22,4% acum — cel mai spectaculos salt din peisaj, locul doi, peste PSD-ul care l-a dărâmat de la guvernare. Încrederea în Bolojan a urcat de la 21,8% la 29,5%, cea mai mare creștere a vreunui politician român din ultimele luni. Fiecare moțiune, fiecare excludere contestată, fiecare proces câștigat de tabăra Thuma-Veștea în instanțe cu completuri proaspăt inaugurate se transformă, la firul ierbii, în procente pentru omul pe care toată lumea se chinuie să-l îngroape. E legea nescrisă a politicii românești, verificată de la Băsescu încoace: orice șut în dos e un pas înainte. Cu cât sistemul lovește mai vizibil, cu atât victima arată mai mult a om de care sistemul se teme, iar românii, care pot ierta unui politician aproape orice în afară de slăbiciune, votează exact asta.
Așa că, dacă aș fi răutăcios — și sunt —, le-aș sugera reclamanților și binevoitorilor lor din justiție să mai depună câteva cereri de suspendare. Poate reușesc, cu puțin efort și încă vreo două ordonanțe președințiale, să-l ducă pe Bolojan la 30% până în toamnă. La ritmul ăsta, omul ar trebui să le trimită flori la registratură.
