România, afectată dramatic de pacostea roşie ce s-a abătut asupra sa între anii 1947-1989, a cunoscut un fenomen amplu de exil anticomunist, care a făcut ca o pleiadă întreaga de mari caractere (conaționali de-ai noștri ce au refuzat să plece capul în fața aberațiilor ideologiei marxist leniniste), să părăsească patria mamă și să se angajeze în epuizantul destin al traiului printre străini.
Revizitarea istoriei acelor vremuri și a adevărurilor ei nemanipulate nu este nicidecum o redută falsă și lipsită de sens, într-o realitate societală românească ce este încă departe de a se fi descătușat complet de memoria trecutului comunist și de regenerații vechiului regim, reprezentați azi de copiii, nepoții sau chiar strănepoții nomenclaturiștilor ce până mai ieri ne conduceau spre noi culmi de progres.
Într-un astfel de context, dialogul cu Pr. Simion Felecan, un adevărat pilon de credința ortodoxă pentru diaspora românească din Germania (dar nu numai), poate constitui un bun prilej de a recâștiga spre înțelegere niște capitole de istorie interesante, profund marcate de cinismul epocii „de aur”.
Părintele Simion Felecan este inițiatorul și fondatorul Mitropoliei Germaniei și al Europei de Nord, cu peste 30 de ani de slujire neîntreruptă ca și paroh al comunității „Bunavestire” din München. De asemenea, pentru cei care și-au trăit crezul religios pe ascuns în acele vremuri, părintele Simion Felecan, rămâne (alături de părintele Calciu-Dumitreasa), vocea inconfundabilă a credinței la Radio „Europa Liberă” .
Îi mulțumim părintelui Simion Felecan pentru că a avut amabilitatea să răspundă, pentru cititorii Știrilor Transilvaniei, unor întrebări de multe ori tulburătoare, care își propun să reconfigureze (fie și parțial) universul emoționant al anilor menționați, intens marcați de fricile și lipsurile vieții în exil.
Rep: – Când ați ales calea exilului și ce v-a determinat sa faceți acest lucru, părinte Felecan?
Pr. Simion Felecan: – Într-un interviu pe care l-am dat, cu ani în urmă, unui ziar românesc din Germania, am menționat faptul că plecarea mea din România a fost ca o „trecere prin moarte”, pentru faptul că eu m-am considerat un favorizat al soartei, având posibilitatea să slujesc aproape 25 ani la Catedrala Ortodoxă Româna din Cluj-Napoca, mai întăi în calitate de cântăreț, 10 ani diacon și peste 8 ani ca ecleziar al catedralei, timp în care am avut posibilitatea să cunosc oameni de mare calitate, dedicați bisericii lui Hristos.
Odată cu plecarea din țară (în anul 1987), am lăsat în urmă și „turma cea cuvântătoare” a credincioșilor (atât de dragă mie), o pleiada de creștini adevărați, care în pofida situației grele din România, într-un regim ateu prin definiție, erau atât de apropiați de biserica noastră și de viața spirituală pe care și-o trăiau împreună cu noi, mai mult în tăcere.
Oportunitatea de a emigra s-a ivit în contextul în care mi s-a oferit posibilitatea de a pleca într-o vizită de curtoazie în Anglia, răspunzând la invitația unui preot anglican și a episcopului de Bath and Wells, din provincia Canterbury, Anglia.
Determinarea mea de a părăsi spațiul românesc, atât de apăsător în acele vremuri, a fost legată de intervenția brutală și continuă a securității asupra mea, dezideratul aparatului opresiv fiind acela de a mă face un colaborator al instituției menționate. Ca ecleziar al catedralei, din perspectiva securității statului, ar fi trebuit (obligatoriu) să fiu colaborator al instituției de tristă amintire. Și asta nu am putut să accept.
Rep: – Bănuim cu toții că abandonarea părinților, prietenilor și a celor dragi (în general) sau a locurilor natale nu este un lucru ușor pentru nimeni, așadar v-am ruga să ne spuneți care a fost, în cazul dumneavoastră, renunțarea cea mai mare și cea mai grea de care ați avut parte în contextul părăsirii țării?
Pr. Simion Felecan: – Plecarea spre necunoscut a fost tulburătoare în special pentru că am lăsat în urma mea trei copii minori și pe tatăl meu, care avea grijă de ei și care nici nu au bănuit că eu aș avea de gând să rămân în străinătate. Așadar, această despărțire a fost cea mai grea dar nici îndepărtarea de enoriașii catedralei și de colegi nu a fost ușor de trecut.
Rep: – Erați, într-adevăr, mai liber în exil sau agenții strecurați ai securității, cum știm că erau pe multe alte meridiane decât cele românești, s-au îngrijit și acolo să vă facă viața un calvar?
Pr. Simion Felecan: – Înainte de a pleca, credeam că prin trecerea graniței o să ajung în libertate. Din păcate, doar după câteva săptămâni de prezență în Germania, am constatat că mâna lungă a securității își arăta un deget amenințător și acolo. Prezența securiștilor era atât de evidentă încât la primele contacte, cu experiența acumulată în România, ne dădeam seama imediat de modul lor de a relaționa, de a fi și de a acționa.
Rep: – Ați mărturisit, în cadrul unei seri duhovnicești memorabile, ca pe vremea aceea se vorbea despre doua biserici românești la München: una a preotului trimis de sistemul comunist din țara și una a exilului, cea în care slujeați dumneavoastră. Care a fost de fapt relatia dintre cele doua parohii?
Simion Felecan: – Într-adevăr, existau două parohii, total diferite ca structură și abordare. Prima parohie a fost înființată la München, în perioada anilor 1960, de către un grup de credincioși plecați în timpul războiului și după al doilea Război Mondial, oameni devotați cauzei bisericii și țării, care au simțit nevoia să-și creeze o vatră spirituală românească, în care să se regăsească ei și familiile lor. Necesitatea înființării unei astfel de parohii se lega și de faptul că în mediul ecleziastic local erau deja prezente multe alte biserici, ale altor nații (rusi, sârbi, greci, antiohieni, bulgari etc), cu excepția nației române. Lipsa preoților români a făcut ca un singur preot, părintele Dumitru Popa, din Freiburg, să înființeze aceasta parohie din München și alte parohii din Germania, Elveția și Austria.
Cea de-a doua parohie, înființată abia în 1976 de către Patriarhia Română, era o parohie mai puțin frecventată de către români, din cauza umbrei regimului comunist din țară, care își făcea simțită prezența și acolo.
Rep: – Vă rugăm sa rememorați, pentru cititorii noștri, un episod mai special sau emoționant, din multele episoade ce sunt convins că au existat pe durata experimentării tragice (pe propria dumneavoastră piele) a destinului complicat dat de condiția de român ortodox, aflat printre străini.
Pr. Simion Felecan: – Îmi vin în minte două astfel de episoade, unul plin de învățăminte despre felul minunat în care lucrează căile Domnului și unul cu adevarat emoționant. Primul a fost cel legat de lipsa unui locaș de cult, a unui loc unde să ne desfășuram activitatea liturgică, fapt care ne-a determinat să fim într-o permanentă căutare, până când am întâlnit un om de suflet (pastorul evanghelic Harald Siegmund) care, fiind preot la Catedrala Evangleica St. Lukas din München, ne-a ieșit în întâmpinare și ne-a oferit posibilitatea să slujim în catedrala amintită, în fiecare duminică, după încheierea slujbei lor. Părintele Siegmund a devenit, în decursul anilor, un bun prieten al bisericii noastre și un bun colaborator, el fiind originar din Brașov și făcând parte din grupul celor cinci sași (scriitori), condamnați la o pedeapsă cumulativă de nu mai puțin de 100 de ani de închisoare, din care el a și executat cinci, în diverse pușcării comuniste dintre cele mai crunte.
Al doilea episod care m-a marcat și emoționat profund, nu numai pe mine ci și pe toți românii din comunitatea noastră, a fost momentul în care părintele Harald Siegmund a ieșit la pensie și a lăsat în cartea de aur a catedralei pe care o slujise atâția ani o solicitare testamentară impresionantă pentru noi, românii, cerând succesorilor dânsului să permită, în continuare, prezenta noastră, a ortodocșilor în catedrală.
Rep: – Cum ați ajuns în redacția celebrului post de radio „Europa Libera” și cum v-au marcat existența anii de slujire ortodoxă prin intermediul undelor radiofonice?
Pr. Simion Felecan: – Simplu. Se întâmpla la numai o lună după sosirea mea la Munchen, în contextul în care participam la slujba oficiată de părintele Dumitru Popa, în biserica St Nikolaus și am fost rugat de dânsul să îl suplinesc, pe perioada sărbătorilor de iarna, la microfonul Europei Libere. După aceea, la aceste slujbe, oficiate cu ocazia sărbătorilor menționate, dornici de a participa la o slujba românească, mulți dintre angajații de la Europa Libera, au venit (fizic) la sfintele slujbe, așadar am putut să îi cunosc. În astfel de ocazii, am luat contact cu ei și am fost invitat să colaborez, pe termen lung, cu postul de radio amintit.
Cred că acei ani, de colaboraborare cu Europa Liberă, au reușit să lase o amprenta considerabilă asupra publicului din țară, întâlnirea pe care am avut-o în anul 1988 cu domnul Max Bănuș (de la emisiunea Tinerama) convingandu-mă că tinerii din țară ascultau și așteptau mesaje din partea noastră, a celor ce trăiam în lumea liberă. Ca atare, mă bucur că am putut contribui și eu la efortul de a ține treze spiritul și credința românilor greu încercați de regimul totalitar și mai ales a celor tineri.
Au fost ani frumoși de colaborare duminică de duminică, cu predica de dimineață, împreună cu părintele George Calciu Dumitreasa, părintele Viorel Mehedințu și Monseniorul Octavian Bârlea.
Rep: – Dacă Dumnezeu v-ar acorda această șansă, de a o lua de la început, ați face lucrurile altfel, în vreo privință? Ați alege un alt drum în viață decât cel pe care l-ați ales în trecut?
Pr. Simion Felecan: – Pot zice că nu aș schimba nimic pentru că cunosc treptele și furcile caudine prin care am trecut și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să le trec pe toate, fară să îmi pierd calea spre mântuire (sper). În toată această perioadă am simțit prezența și ajutorul divin, căci divinitatea mi-a trimis ca înainte mergători multe suflete nobile, care m-au ajutat în cele mai complicate momente ale vieții.
Ce poate fi mai frumos în viață decât să slujești lui Dumnezeu și oamenilor? Îmi este clar acum că această satisfacție nu o poate avea decât un preot sau … în general … un slujitor al lui Dumnezeu.
Rep: – În final, ce îndemn vreți sa transmiteți cititorilor noștri într-o perioadă atât de specială din an, cum este aceasta a Postului Sfintelor Paști?
Pr. Simion Felecan: – Aș începe mesajul meu către cititori spunând că fiecare generație a avut sau a trăit tulburările sale (lăuntrice sau exterioare), așadar cele ce se întâmplă azi în lume țin, de asemenea, de această permanentă transformare vis-à-vis de care omul trebuie să își găsească punctele de echilibru iar acestea nu le poate găsi decât într-o credință puternică, avându-L pe Dumnezeu (permanent) alături. În momentul în care ne desprindem de mâna lui Dumnezeu, suntem ca niște copii pierduți de părinți, într-o piață aglomerată.
Mulți oameni se întreabă azi (tinerii, în special): „de ce nu îmi pot găsi și eu rostul sau echilibrul sufletesc de care am nevoie?” când răspunsul este – de fapt – atât de simplu: „fară ajutorul bunului Dumnezeu nu avem cum să trăim în armonie cu noi înșine, cu semenii și cu divinitatea”. Doar avându-L permanent pe Dumnezeu în sufletul nostru, El ne va ajuta să găsim și echilibrul vieții și răspuns la marile probleme cu care ne confruntăm.
De aici ar trebui să deducem cu toții că echilibrul acesta sufletesc se realizează într-un mod simplu, printr-o viață simplă, printr-o trăire simplă. Din păcate, omul modern are prostul obicei de a-și complica inutil propria existență, în multe feluri, complicandu-i și pe alții iar alții complicandu-l pe el. Această reciprocitate nefastă ne face, pe toți, nefericiți. Dacă am reuși să facem pasul către adevărata gândire pozitivă, așa încât să găsim explicații mântuitoare chiar și pentru cele mai dramatice situații, atunci chiar și lucrurile complicate pot fi simplificate.
Viața e atât de frumoasă, e atât de minunată, atunci când suntem în brațele lui Hristos, sau de mână cu Hristos! Să privim cu atenție la viața simplă pe care a dus-o mântuitorul și să îl avem ca model. Să încercăm să ne rezumăm la înțelesurile simple ale evangheliei Sale, căci chiar și aici reușim să complicăm lucrurile, găsind explicații mult prea savante pentru aspecte care ar trebui să fie luate pur si simplu așa cum sunt.
Îmi amintesc cu mare bucurie de vorbele de duh ale părintelui Arsenie Papacioc, care se vedea tulburat atunci când veneau unii credincioși și îi cereau insistent să le vorbească despre sfârșitul lumii. Tuturor acelora le spunea, cu înțelepciunea-i caracteristică: „Mai bine aveți grijă de sfârșitul vostru, decât de sfârșitul lumii! De acel sfârșit se preocupă Dumnezeu!”
Așadar, acesta ar fi mesajul meu principal acum, în pragul marii sărbători a Paștilor: „Trăiți-vă viața în simplitatea credinței curate!”
Bunul Mântuitor, Cel înviat din morți, să ne păstreze, pe toți, în marea Lui iubire și purtare de grijă părintească!
Rep: – Vă mulțumim mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre. Doamne ajută!
