Pe 22 iulie 1456, un voievod transilvănean oprea, sub zidurile Belgradului, cea mai mare mașină de război a Evului Mediu. Astăzi se împlinesc exact 570 de ani, iar în fiecare zi, la ora 12.00, de la Roma la Rio de Janeiro, clopotele bisericilor catolice îi păstrează amintirea.
Sunt momente în care istoria se hotărăște în câteva ore, pe o fâșie de pământ dintre două râuri. Unul dintre ele a fost 22 iulie 1456, când oastea condusă de Iancu de Hunedoara – Hunyadi János pentru vecinii maghiari, Sibinjanin Janko pentru sârbi – a spulberat sub zidurile Belgradului asediul sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Victoria a stabilizat granița de sud-est a Regatului Ungariei pentru aproape 70 de ani și a amânat înaintarea otomană spre inima Europei. Contemporanii i-au spus, pur și simplu, „lumina lumii”.
Cheia regatului și cel mai temut sultan al epocii
După căderea Constantinopolului în 1453, Mahomed al II-lea și-a îndreptat privirile spre următorul obiectiv strategic: Belgradul – Nándorfehérvár, „cheia” regatului maghiar și poarta dinspre bazinul dunărean. Sultanul a mobilizat forțe copleșitoare: zeci de mii de soldați (sursele vremii merg până la peste 100.000), o artilerie de asediu mai puternică decât cea folosită la Constantinopol – circa 300 de tunuri, dintre care 22 uriașe – și o flotă fluvială menită să blocheze aprovizionarea cetății pe Dunăre.
De partea cealaltă, raportul de forțe părea fără speranță. Cetatea era apărată de garnizoana lui Mihai Szilágyi, cumnatul lui Iancu, cu circa 7.000 de oameni. Nobilimea maghiară nu și-a trimis steagurile; sprijinul esențial a venit din Transilvania. Iancu de Hunedoara și-a întărit apărarea cu mercenari, iar călugărul franciscan Ioan de Capistrano – ajuns astăzi sfânt în calendarul catolic – a predicat o nouă cruciadă, adunând o oaste pestriță de zeci de mii de „cruciați”, în cea mai mare parte țărani, alături de care se numărau vlahi și sârbi ortodocși.
Trei săptămâni de asediu și o zi care a schimbat totul
Bombardamentul otoman a început pe 4 iulie 1456 și a măcinat zilnic zidurile. Cotitura a venit pe 14 iulie, când flota improvizată a creștinilor a rupt blocada de pe Dunăre, distrugând mai multe galere și redeschizând drumul aprovizionării către cetate. Legătura dintre Zemun și Belgrad a fost restabilită, iar bolnavii – căci ciuma își arăta deja semnele – au putut fi scoși din fortăreață.
Pe 21 iulie, sultanul a aruncat totul într-un asalt general. De două ori turcii au pătruns în oraș și de două ori au fost respinși; apărătorii au turnat apă clocotită și materiale incendiare peste ienicerii care urcau pe scări. A doua zi, 22 iulie, s-a petrecut neprevăzutul. Contrar ordinelor lui Iancu, grupuri de cruciați au ieșit din spatele zidurilor și au început să hărțuiască liniile otomane. Ce a pornit ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula: creștinii au trecut Sava și au năvălit peste tabăra sultanului.
Tunurile otomane au fost capturate și întoarse împotriva propriei armate. Mahomed al II-lea a fost rănit de o săgeată și a scăpat cu greu, salvat, potrivit tradiției, chiar cu prețul vieții unuia dintre oamenii săi. Pe 23 iulie, otomanii se retrăgeau în dezordine, lăsând în urmă o pradă uriașă, mii de morți și de prizonieri. Pierderile creștine au fost, prin comparație, mult mai mici. Concepția militară modernă a lui Iancu învinsese, încă o dată, un adversar aparent invincibil.
Bula papală și clopotele de la amiază
Vestea a cutremurat Europa. Papa Calixt al III-lea a numit victoria „cel mai fericit moment” al pontificatului său, iar pe Iancu de Hunedoara – „atletul cel mai puternic, unic, al lui Cristos”. Printr-o bulă papală emisă la 6 august 1456, a decretat ca toate clopotele bisericilor catolice să fie trase zilnic, la amiază, în amintirea biruinței de la Belgrad.
Obiceiul a rămas viu până astăzi. De la Barcelona la Viena, de la Lisabona la Paris și până la Rio de Janeiro, clopotele de amiază păstrează, adesea uitat de cei care le aud, ecoul unei zile de vară de acum cinci secole și jumătate. Este, poate, cel mai discret și mai durabil monument ridicat vreodată unui erou transilvănean.
„S-a stins lumina lumii”
Ironia tragică a acelui triumf este că i-a fost și ultimul. Ciuma izbucnită în tabăra de la Zemun nu l-a cruțat pe învingător: Iancu de Hunedoara s-a stins pe 11 august 1456, la doar câteva săptămâni după victorie. A fost înmormântat în Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Mihail” din Alba Iulia – cel mai bine păstrat vestigiu sacral medieval din Europa Centrală –, alături de fratele și, mai târziu, de fiul său. Pe lespedea funerară stau scrise cuvintele care i-au consacrat legenda: „S-a stins lumina lumii”.
Chiar și cel mai mare dușman al său i-ar fi adus omagiu. Se spune că, aflând de moartea voievodului, Mahomed al II-lea ar fi mărturisit că, deși i-a fost inamic, s-a întristat, „pentru că lumea nu a mai cunoscut niciodată un asemenea om”.
O moștenire care încă adună la aceeași masă
La 570 de ani distanță, memoria de la Belgrad rămâne una împărtășită – și rar de vreo altă bătălie reușește să adune la aceeași masă români, maghiari și sârbi. În chiar aceste zile, la cetatea Kalemegdan din Belgrad s-a desfășurat, pentru a treia oară, Festivalul „Sibinjanin Janko – Hunyadi János”, organizat de Collegium Hungaricum împreună cu Ministerul sârb al Culturii. Ceremonia a început cu o coroană depusă la piatra comemorativă a diadalei din 1456, în prezența reprezentanților diplomatici maghiari și ai autorităților sârbe, urmată de turniruri cavalerești, ateliere de meșteșuguri vechi și muzică medievală. În Ungaria, 22 iulie este, din 2011, zi de comemorare națională.
Pentru Transilvania, figura lui Iancu de Hunedoara este mai mult decât o pagină de manual. Este dovada că, uneori, marile răscruci ale istoriei europene se decid nu la Roma sau la Constantinopol, ci pe pământ ardelean – și că un om născut aici a putut fi numit, fără exagerare, lumina unei lumi întregi.
