Există un moment, în viața fiecărei democrații muribunde, în care nu mai e nevoie de tancuri. Ajunge un comunicat de presă. Ideal, unul redactat din timp, ca să nu se piardă vremea când vine vestea proastă de la Luxemburg.
Așa s-a întâmplat și miercuri — pardon, joi; în comunicatele oficiale ale acestei țări numită România nici ziua nu mai e sigură. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat a doua oară, în trei ani, aceeași sentință: modul în care Înalta Curte a tratat prescripția „nu este conform cu dreptul Uniunii” și generează „un risc sistemic de impunitate pentru fraudele grave”. A doua oară. Pentru cei care numără: e ca și cum profesorul îți spune că ai copiat, tu insiști că e coincidență, iar apoi predai al doilea exemplar identic, cu aceeași greșeală de ortografie, și te declari nedumerit.
Iar Instanța Supremă, condusă de doamna Lia Savonea, a răspuns cu o promptitudine care ar trebui să ne dea de gândit. Replica era gata scrisă. Pregătită și împachetată frumos, cu fundiță filozofică: „Într-o Europă a dreptului, loialitatea unei instanțe supreme nu se măsoară prin fidelitatea față de o anumită soluție.” Splendid. E genul de frază pe care o scrii când știi deja că ai pierdut și ți-ai rezervat, prevenitor, ultimul cuvânt. Curtea Supremă a României a pierdut procesul cu atâta demnitate, încât aproape că ai zice că l-a câștigat. „Am aplicat întotdeauna cu bună-credință dreptul european”, ne asigură ea — și cine suntem noi să ne îndoim de buna-credință a cuiva care, de patru ani, face exact opusul a ceea ce i se cere?
Să recapitulăm, pentru arhivă, pentru copiii noștri, pentru procurorul care va deschide cândva dosarul — dacă nu se prescrie și el. Între 2022 și 2025, peste 10.500 de procese penale s-au încheiat cu „încetare”. În peste 7.000, magicul cuvânt a fost „prescripție”. Prejudiciul rămas de nerecuperat, doar la dosarele DNA: aproape 200 de milioane de euro. Adică, în termeni pe care îi înțelege toată lumea, câteva spitale, câteva sute de kilometri de drum, sau — mai realist — nimic, pentru că banii aceia nu vor mai fi văzuți vreodată. Un om de afaceri din Oradea a păgubit statul cu vreo 100.000 de euro și a plecat acasă fluierând, pentru că timpul, acel judecător blând, i-a fost mai prieten decât oricare complet. Și ăsta e doar unul dintre multele exemple.
În tot acest timp, la etajul de sus, magistrații și-au rezolvat, prin decizii proprii, ceea ce muritorii de rând rezolvă prin negociere colectivă: veniturile. O putere în stat care își stabilește singură salariul, își prescrie singură răspunderea și își scrie singură comunicatul care sună ca o victorie în plină înfrângere. Dacă asta nu e independență, atunci ce e? Este, poate, singura formă de independență perfect funcțională din România: independența față de consecințe.
Și, ca tabloul să fie complet, ca sumbrul să atingă acel nivel de comic pe care numai realitatea autohtonă îl poate produce, cu doar două zile înainte ca Luxemburgul să ne certe ca pe niște elevi corigenți, președintele Nicușor Dan se declara, de la Paris, „mulțumit spre foarte mulțumit” de activitatea justiției. Parchetele, ne spunea domnia sa, „merg ca unse”. Și, tehnic, are dreptate — parchetele chiar trimit oamenii în judecată. Doar că, mai sus, pe scări, cineva îi așteaptă cu ștampila salvatoare. E ca și cum ai lăuda pompierii pentru viteza cu care ajung, ignorând amănuntul că, la etaj, alții toarnă benzină. Verdictul prezidențial a rezistat aproape 48 de ore: exact cât i-a trebuit unei instanțe europene să ne amintească ce înseamnă „risc sistemic”. Într-o țară normală, sincronizarea asta ar fi fost o gafă. La noi e program de guvernare.
Așa moare o democrație în 2026. Nu cu o lovitură de stat, ci cu un dosar închis pe tăcute, un salariu mărit prin sentință și un președinte relaxat. Nu cu zgomot, ci cu un termen care expiră.
Ce e de făcut? (fără să ieșim în stradă)
Aici ar trebui să vină partea în care vă chem pe baricade, în piețele publice din toată țara. N-o s-o fac! Nu pentru că strada n-ar avea rost, ci pentru că am mai văzut filmul: ieșim, strigăm, ne fotografiem frumos, ei așteaptă să treacă frigul, să uităm, fiindcă se știe bine cât de repede uităm, iar dosarele se prescriu mai departe. Strada e catharsis, nu strategie. Deci, trei adrese, nu una singură:
Prima adresă: memoria. Sistemul doamnei Lia mizează pe un singur lucru — că uităm. Prescripția juridică lucrează mână în mână cu prescripția publică: dosarul se închide, presa trece la subiectul următor, iar peste șase luni nimeni nu-și mai amintește nici numele inculpatului, nici, mai ales, numele completului care i-a dăruit libertatea. Antidotul e la fel de plictisitor pe cât de eficient: un registru public al prescripției. O listă vie, dosar cu dosar, prejudiciu cu prejudiciu, semnătură cu semnătură, a fiecărei cauze de mare corupție îngropate sub „încetare” și a fiecărui magistrat care a ținut stiloul. Nu e nevoie de bani, ci de răbdare: câțiva juriști, câțiva voluntari, un tabel pe care oricine îl poate consulta. O putere care se hrănește din anonimatul deciziilor ei se sufocă în lumină. Să nu le oferim uitarea pe care contează.
A doua adresă: Bruxelles-ul. Există un instrument, se cheamă mecanismul de condiționalitate privind statul de drept, același prin care Poloniei și Ungariei li s-au blocat miliarde. Nu e nevoie de revoluție; e nevoie de o scrisoare, de o plângere, de presiune constantă din partea societății civile și a europarlamentarilor noștri pentru ca robinetul de bani europeni să devină, în sfârșit, o pârghie. Un sistem imun la propriul stat nu e imun și la propria lăcomie: taie-i fondurile și vei descoperi cât de repede redescoperă „dreptul Uniunii”.
A treia adresă: instanța însăși — dar de jos în sus. Dreptul european are o armă rar folosită la noi: răspunderea statului pentru încălcarea dreptului UE de către instanța supremă (principiul Köbler). Când o curte de ultim grad încalcă tratatele, iar CJUE tocmai a constatat, negru pe alb, că s-a întâmplat, cetățenii și firmele prejudiciate pot cere statului daune. Nu e o metaforă. E o cale de atac. Imaginați-vă câteva sute de astfel de acțiuni depuse metodic, documentat, plictisitor. Sistemul care adoră prescripția ar învăța, brusc, ce înseamnă un termen care nu expiră niciodată în favoarea lui.
Și, la vot, o singură întrebare de pus fiecărui candidat, indiferent de partid: ce faci concret cu CSM-ul și cu numirile la vârful justiției? Restul e folclor.
Nu e mult. Nu e eroic. Nu se pretează la lozinci. Dar are, față de stradă, un avantaj decisiv: nu depinde de vreme, nu obosește la al doilea marș și nu se prescrie. Democrația nu se mai salvează prin gesturi mari. Se salvează prin gesturi mici, făcute de oameni care refuză, obstinat, să fie „mulțumiți spre foarte mulțumiți”.
Restul îl lăsăm pe seama timpului. E, oricum, singurul procuror pe care sistemul doamnei Lia nu l-a putut încă intimida.
