Statul Republica Moldova a devenit o realitate geopolitică și internațională în 1992, odată cu destrămarea URSS și obținerea independenței față de fostul imperiu muribund. Totul a culminat cu recunoașterea internațională a independenței, iar primul stat din lume care a legitimat acest proces a fost România. După recunoașterea venită din partea României, Moldova a devenit un subiect al dreptului internațional și a fost recunoscută de către întreaga comunitate mondială.
În 1989, cu 3 ani înainte de independență, pe când încă era parte componentă a URSS, conform ultimului recensământ efectuat de sovietici, Moldova era locuită de 64,5% moldoveni (români), 13,8% ucraineni, 13% ruși, 3,5% găgăuzi și 2% bulgari, însumând o populație totală de circa 4.340.000 de suflete.
De asemenea, în RSS Moldovenească exista și o minoritate evreiască rezultată din puținii supraviețuitori ai Holocaustului antonescian, cât și din relocările sovietice de după cel de-al Doilea Război Mondial.
În 2004, are loc organizarea primului recensământ al populației din Republica Moldova de după independență. Rezultatele acestuia prezentau, pe lângă componenta etnografică în schimbare abruptă, și o radiografie a fenomenologiei migrației moldovenești în masă.
Față de 64,5% moldoveni (români) în 1989, vedem o ,,creștere” semnificativă a numărului elementului românesc, cifră care se ridică la 75,81%. În primul rând, populația moldovenească (românească) nu a sporit atât numeric, cât a crescut din contul plecărilor masive, în principal, ale foștilor ,,specialiști” ucraineni și ruși din mediul urban, dar și ale minoritarilor evrei, rezultând o rebalansare a migrației diferențiate în favoarea elementului băștinaș majoritar. Așadar, această creștere a fost una artificială, foarte mulți moldoveni părăsind de asemenea (mai mult sau mai puțin legal) R. Moldova după tranziție, iar cei 15 ani dintre cele două recensăminte ascunzând o serie de fenomene sociale post-sovietice nebuloase.
În timpul ocupației sovietice, Moscova încuraja relocările de populație vorbitoare nativă de limba rusă în toate republicile unionale, inclusiv în țările baltice, motivându-și decizia prin ,,lipsa” resursei umane locale înalt calificate, dar în realitate, pentru a rusifica urbele și marile orașe. La fel, circulația cetățenilor sovietici în interiorul întregii URSS în scop turistic era promovată, ceea ce facilita ,,nediscriminatoriu” decizia alogenilor de a se stabili în oricare republică-colonie în scop profesional, fie, cum se mai întâmpla adesea, matrimonial. Țările baltice (Lituania) și Moldova erau atractive în rândul ucrainenilor și rușilor, sau, în orice caz, al vorbitorilor de limba rusă, fiind la hotarul cu statele din blocul socialist (România, Polonia). Acestea erau prezentate de propaganda sovietică și cunoscute în folclorul argotic al societății din URSS drept ,,vitrinele”, ,,moștenirile occidentale” sau ,,fructele exotice” ale Uniunii Sovietice.
Majoritatea ucrainenilor și rușilor revin în patriile lor istorice, Ucraina și Rusia, între timp devenite și ele independente, pe teritoriul Republicii Moldova rămănând însă în principal vechi comunități ucrainene rurale, dar și o minoritate rusă/rusofonă urbană, influentă politic, în mare parte în Chișinău (20-25% vorbitori nativi de limba rusă, între aceștia fiind adesea și mulți etnici ucraineni, și 5,9% etnici ruși) și Bălți (37,2% vorbitori nativi de limba rusă, între aceștia fiind adesea și mulți etnici ucraineni, și 10,1% etnici ruși). O soartă asemănătoare Chișinăului și Bălțiului a avut și capitala Letoniei, Riga, care în prezent are o populație de 38% ruși, concentrând marea parte din întreaga minoritate rusă existentă în Letonia.
Minoritatea evreiască din Moldova, a cărei populație a emigrat în masă în patria sa istorică, Israel, între anii 1970-1990, în valuri care au fost denumite generic drept Aliyah, continuă să se afle într-un continuu și istoric declin demografic. Un procent redus de foști cetățeni ai RSSM de origine evreiască, fideli mai mult limbii, culturii și modului de viață rusesc, părăsesc plaiurile basarabene în favoarea Federației Ruse.
Deși Moldova, după dobândirea independenței, s-a dovedit a fi un stat incluziv cu toate minoritățile naționale, oferind chiar un statut legal privilegiat limbii ruse (proclamată drept ,,limbă de comunicare interetnică”) și fiind printre cele mai tolerante democrații ex-sovietice din Europa, unii dintre foștii cetățeni ai RSSM (evrei, ucraineni, ruși, bulgari etc.) nici nu au apucat sau așteptat să se acomodeze în noua Republică Moldova indepedentă, refuzând ,,din oficiu” chiar și cetățenia moldovenească, acordată tuturor rezidenților indiferent de limba maternă vorbită sau identitatea etnică.
Această resursă umană ,,pierdută” de R. Moldova este adesea regretată de anumite cercuri politice pro-ruse de la Chișinău și prezentată drept o consecință a ,,ruperii” fizice și sentimentale de Uniunea Sovietică, nefiind lipsite nici acuzațiile de ,,românizare totală”. De fapt, statul moldovean nu a forțat niciodată ,,pedală națională”, cum s-a întâmplat, bunăoară, în țările baltice, unde limba rusă a fost limitată legal, iar teste obligatorii de limba estonă, lituaniană și letonă au fost instroduse pentru obținerea cetățeniei Estoniei, Lituaniei și Letoniei de către rezidenții rusofoni.
În Moldova, procesele de sintetizare etnonațională au decurs fluid și întrucâtva eficient, mulți cetățeni minoritari învățând limba română nu din obligații coercitive sau restricții (aproape inexistente, Moldovei reproșându-i-se, din contră, de multe ori până la absurd, ,,hipertoleranța”, ,,cosmopolitismul”, lipsa naționalismului pan-românesc sau a unei mari conștiințe românești), ci din necesități profesionale și maturizare intergenerațională.
Deceniu după deceniu, Republica Moldova își sporește, atât artificial, cât și natural, fondul etnic autohton, reconfirmându-și din ce în ce mai puternic titulatura primită cu ani în urmă în diverse medii academice, politice, sociale sau mass-media de ,,cel de-al doilea stat românesc”. Recensământul din 2014 arată că românii/moldovenii alcătuiesc peste 80% din populația țării, iar recensământul din 2024 ridică cifra ,,națiunii titulare” la aproape 85%, rezultate care probabil i-ar face astăzi invidioși și pe unii dintre marii politicieni basarabeni ai interbelicului, precum Pan Halippa sau Gherman Pântea, care visau la o Basarabie ,,mai omogenă etnic”, asta în condițiile în care, în Basarabia românească a anului 1930, românii-moldoveni, deși majoritari, constituiau doar 56,23%.
Ocupația sovietică a Basarabiei și ,,moldovenizarea” etnică
După ocupația sovietică a Basarabiei, un element care a cântărit enorm în ecuația omogenizării a fost trunchierea teritoriului său istoric. La ordinul Moscovei, așa-numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, creată în 1940, a fost amputată în sud și în nord: Bugeacul (Basarabia istorică) și ținutul Hotinului, teritorii în care românii nu aveau majoritatea, au fost transferate Ucrainei sovietice, împreună cu partea de nord a Bucovinei, care avea o majoritate ucraineană relativă (pentru situația ucrainenilor nord-bucovineni în perioada interbelică a se vedea, bunăoară: Florin Răzvan-Mihai, ,,Minoritatea ucraineană din România. 1918-1940).
În timp ce Bugeacul reprezenta un ,,turn babel” plurietnic, în care nici ucrainenii, nici rușii, nici românii, nici bulgarii, nici găgăuzii, nici tătarii, nici lipovenii și nici coloniștii germani (evacuați între timp de Berlin în 1940 prin „Heim ins Reich”, în baza protocolului adițional secret al Pactului sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov) nu aveau majoritatea — realitate care amintea, în anumite privințe, de Dobrogea de dinaintea anului 1878, adică de dinaintea perioadei în care a fost încorporată pentru prima dată în componența României — Hotinul avea însă o majoritate ucraineană clară. Totuși, compoziția etnică a acestor zone, împreună cu cea a întregii Basarabii și a nordului Bucovinei, era inițial o mare necunoscută pentru sovietici, cel puțin în 1940, în momentul în care aceștia purtau convorbiri cu românii în vederea săvârșirii raptului teritorial. Să ne gândim că, la un moment dat, sovieticii vor confunda situațiile etnografice din nordul Bucovinei și Basarabia, afirmând că ultima era cea populată majoritar de ucraineni, ceea ce îi va determina pe diplomații români să dezmintă imediat acest fals, inclusiv prin prezentarea unor hărți și documente istorice, în timp ce prima era doar ,,o compensație” pentru ,,dominația” teritoriului Pruto-Nistrean. În cazul nordului Bucovinei, pentru a-și susține punctul de vedere în fața revizionismului sovietic, diplomația românească a apelat în disperare la argumentul apartenenței istorice a teritoriului și la preexistența (vechimea) românilor în zonă în raport cu ucrainenii nord-bucovineni (suplimentar, a se vedea Valentin Burlacu, ,,85 de ani de la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică” șiAdrian Dolghi, ,,Utilizarea argumentelor ,,etnografice” în disputa asupra hotarelor RSS Moldovenești”. Studii culturale, Editia 1, Vol.1, 2020. Simpozionul „Studii culturale).
După 1940, dar în special după 1944, intrăm într-o perioadă în care autoritățile sovietice de ocupație încearcă să impună o anumită omogenizare etnică în RSSM. Kremlinul promovează așa-zisa ,,moldovenizare”, inclusiv administrativ-teritorială (referitor la modificările hotarelor Basarabiei istorice și ale RSSM, a se vedea: Igor Cașu, Virgil Pâslariuc, Chestiunea revizuirii hotarelor RSS Moldoveneşti: de la proiectul “Moldova Mare” la proiectul “Basarabia Mare” şi cauzele eşecului acestora. Decembrie 1943–Iunie 1946, în Archiva Moldaviae, 2). Hotinul și Bugeacul, ,,nemoldovenești”, multietnice, reprezentau o piedică în calea experimentului identitar sovietic. Sovieticii considerau că, dat fiind faptul că populațiile regiunilor, în special ucrainenii nord-basarabeni, erau legați etnografic de spațiul ucrainean, ,,trebuiau” neapărat încorporați Ucrainei sovietice vecine.
În plus, ca și în RSSM, și în Ucraina sovietică avusese loc o omogenizare, așa-zisa ,,ucrainizare”, în anii 1920-1930. ,,Moldovenizarea” nu este doar una etnică, ci și identitară, mentală, ea fiind extinsă între Prut și Nistru din RASSM, care este alipită Chișinăului, ce-i drept, într-o variantă minimalistă, probabil și drept ,,compensație” pentru ciopârțirile din sud și nord. Moldovenizarea etnică, alături de moldovenismul identitar toxic — ultimul, o veche născocire antiromânească — urma să se transforme într-un proiect care va scăpa de sub controlul Moscovei, aceasta neimaginându-și atunci că vreodată, pe teritoriul RSSM, va apărea un stat independent și european numit Republica Moldova, care va folosi această realitate etnică pentru a-și recupera și reafirma identitatea românească și a și-o spori atât de rapid, inclusiv în detrimentul minoritarilor care rămân în noul stat moldovean independent.
Prăbușirea URSS, căderea comunismului și noua realitate etnografică
Imediat după tranziția de la comunismul sovietic și autohton la independența față de Moscova, în România și Republica Moldova, românii de pe ambele maluri ale Prutului sunt puși în fața unei realități pe cât de nesperate, pe atât de interesante, în care constată că atât România (pentru situația etnografică a României din interbelic până în prezent a se vedea, bunăoară, Lucian Boia, ,,Cum s-a românizat România”, Humanitas, 2024), cât și Basarabia, sau cea mai mare parte a ei, adică Republica Moldova, sunt mai ,,românești” din punct de vedere etnic decât, probabil, în toată istoria lor. Evoluția a fost una spectaculoasă, fără ca, probabil, generațiile precedente să fi gândit că noi, generațiile actuale, am fi ajuns să trăim o astfel de realitate atât de favorabilă românismului. Iar cifrele nu mint: în timp ce în interbelic, în Basarabia anului 1930, locuiau doar 56,23% etnici români, în Republica Moldova avem peste 80% români sau vorbitori nativi de limba română; în timp ce în interbelic, în toată România Mare a anului 1930, locuiau 71,89% români, în România de astăzi locuiesc 89,3% români.
Chiar și așa, deși numeric românii sunt, atât în stânga cât și în dreapta Prutului, în mod imperativ, ,,mai stăpâni ca niciodată la ei acasă”, iată că atât în spațiul public din România, cât și, pe o scară mai limitată, în Republica Moldova, încă mai pot fi auzite voci care încearcă să promoveze conflicte artificiale între români și minoritari, alimentând iluzii, inclusiv antisemite, despre o așa-numită ,,dictatură a minorităților”.
Într-o tentativă care aparent sfidează cele mai elementare logici matematice, în Republica Moldova, minoritarii sunt acuzați adesea că ar fi responsabili de aducerea sau menținerea în Parlament a unor partide pro-ruse și eurosceptice, deși, în realitate, sunt ignorate simpatiile pro-ruse din rândurile populației moldovenești (românești) majoritare, singura în măsură să ofere acel număr de voturi suficient încât să mențină în relevanță forțele estice.
În România, o serie de voci și curente politice suveraniste și neolegionare încearcă să mențină aprinsă flacăra antisemitismului, atât direct, prin inventarea de narațiuni despre o așa-zisă evreime care ar urzi ițele în spatele unei cortine inacostabile, cât și indirect, bunăoară, prin invocarea sau accentuarea obsesivă a unor nume de minoritari evrei care au adus comunismul în România, ignorând cu bunăștiință contribuția românilor-majoritari la instaurarea aceluiași comunism, întreținând în continuare falsul și absurdul mit al ,,iudeo-bolșevismului”.
Toate acestea contribuie la afectarea imaginii României și a Republicii Moldova pe plan internațional, știrbindu-le din notorietatea de state-model în ceea ce privește toleranța față de minoritari și oferirea de drepturi extinse. Evident, cei mai afectați de aceste discursuri naționaliste, patriotarde sau extremiste sunt minoritarii înșiși, mulți nemafiind foarte siguri că și-ar vedea viitorul pe un mal al Prutului sau altul. Iar asta în condițiile în care evreii din România și Moldova pot fi numărați pe degete, iar maghiarii din vestul României se află într-o scădere din ce în ce mai îngrijorătoare. Măcar și pentru că România și Republica Moldova nu devin mai dezvoltate sau mai mari pe seama unor astfel de incitări, ar trebui să îi facă pe cei care le împrăștie să înceteze, iar pe autoritățile de la București și Chișinău să le determine să aplice, în sfârșit, legea, tratându-le ca pe niște amenințări la adresa păcii și ordinii interne, la fel ca propaganda rusă care susține războiul de agresiune și ocupație al Rusiei în Ucraina, sau mesajele elogioase în adresa dictatorului de la Kremlin și a acoliților săi.
