Închiderea exploatărilor miniere Lonea și Lupeni din Valea Jiului a fost pusă „în așteptare” pe termen nelimitat, după ce conducerea Complexului Energetic Valea Jiului a decis să amâne calendarul inițial de închidere și să renunțe la concedierile colective planificate pentru acest an. Deși, potrivit planurilor aprobate prin ajutorul de stat de 3,9 miliarde de lei și prin angajamentele asumate față de Comisia Europeană, Lonea trebuia închisă la finalul lui 2025, iar Lupeni la mijlocul lui 2026, lucrările de punere în siguranță a galeriilor sunt departe de a fi finalizate.
Președintele Consiliului de Administrație al Complexului Energetic Valea Jiului, Marius Poșa, explică paradoxul într-o frază: „Nu se pot închide pentru că nu sunt sigure, nu sunt sigure pentru că nu sunt oameni suficienți.” Punerea în siguranță presupune operațiuni complexe în subteran – închidere de abataje, consolidări, ventilare, drenaje, lucrări de etanșare și ecologizare – care au fost întârziate de lipsa de personal, de defectarea utilajelor și de fenomene geologice specifice, precum surpările sau infiltrațiile.
În aceste condiții, compania renunță, deocamdată, la valul de disponibilizări colective prevăzut în planul de închidere și menține în sistem doar o reducere naturală, prin plecarea la pensie a angajaților care îndeplinesc condițiile de retragere. La cele patru mine rămase active în Valea Jiului – Lonea, Lupeni, Livezeni și Vulcan – și la termocentrala Paroșeni lucrează în prezent peste 2.000 de persoane, forță de muncă tot mai îmbătrânită și mai greu de înlocuit într-o regiune în care meseria de miner nu mai atrage tineri, iar alternativa economică promisă de ani de zile întârzie să apară.
Planul de închidere etapizată a minelor din Valea Jiului, aprobat de Guvern în 2025 și validat de Comisia Europeană, prevede finanțări până în 2032 pentru punerea în siguranță și ecologizarea perimetrelor miniere, dar și pentru plăți compensatorii și reconversie profesională pentru mineri. În realitate, însă, tranziția „justă” promisă regiunii se lovește de realitatea unei infrastructuri miniere fragile, care nu poate fi pur și simplu închisă printr-un comutator, ci cere ani de lucrări pentru a nu lăsa în urmă galerii instabile, riscuri de inundații sau prăbușiri ce pot afecta comunitățile de la suprafață.
Pentru orașele Văii Jiului, amânarea închiderii minelor înseamnă, pe termen scurt, păstrarea locurilor de muncă și a unei relative stabilități sociale, dar și prelungirea dependenței de o industrie pe cărbune pe care Europa o împinge încet, dar sigur, către istorie. Între presiunea Bruxelles-ului de a renunța la huilă până în 2032 și avertismentele tehnicienilor că o închidere grăbită ar putea fi periculoasă, Valea Jiului rămâne captivă într-o zonă gri: mine care nu se mai pot susține economic, dar nici nu pot fi oprite în siguranță fără bani, oameni și timp, iar comunități care trăiesc de ani de zile cu aceeași întrebare nerostită – ce vine după ultimul vagon de cărbune.
