Polițiștii din Mureș l‑au pierdut pe Emil Gânj prin păduri, tuneluri și, mai nou, prin Ungaria, dar nu și-au pierdut simțul… pontajului: dacă fugarul e de negăsit, măcar orele suplimentare să fie trecute „la grămadă”.
În vara lui 2025, statul român a scos artileria grea pentru a-l prinde pe Emil Gânj, recidivistul care și-ar fi ucis fosta iubită cu toporul, apoi i-ar fi incendiat casa și a dispărut în natură, la propriu. Sute de polițiști au bătut dealurile Mureșului, au făcut razii la zeci de adrese și au speriat o jumătate de județ cu filtre și avertismente, însă nu și pe principalul personaj al poveștii, care rămâne, la peste jumătate de an, la fel de vizibil ca o patrulă într-o comună cu „sute de kilometri pătrați” pe cap.
Între timp, Gânj a urcat în liga mare: figurează pe lista celor mai căutați infractori Europol, se vorbește că ar fi ajuns în Ungaria sau s-ar ascunde prin tuneluri din Al Doilea Război Mondial, iar presa vecină scrie că până și FBI ar fi intrat în horă. România exportă fugitivi, nu doar forță de muncă, dar reușește performanța să nu importe și competența de a-i prinde. Nici recompensa de 5.000 de euro promisă pentru informații care să ducă la capturarea lui nu a găsit pe cineva suficient de convins că statul chiar își duce promisiunile până la capăt.
Dacă la capitolul „rezultate” bilanțul e subțire – zero capturări, zero răspunsuri, zero demiteri de șefi importanți – la capitolul „efort” cifrele sunt impresionante: până la 800 de polițiști mobilizați, luni întregi de căutări și mii de ore suplimentare. Aici începe adevărata dramă instituțională: Sindicatul Europol reclamă că aceste mii de ore nu au fost pontate corect și nici plătite, ceea ce, în logica sistemului, pare a fi singurul lucru care chiar a dispărut fără urmă.
Într-o postare aspră, sindicaliștii vorbesc despre miile de ore suplimentare neplătite și despre patrule lăsate „să acopere sute de kilometri pătrați”, sugerând că nu mai vorbim doar de indolență sau incompetență, ci de complicitate, atunci când permanențele „neoficiale” sunt asigurate cu polițiști chemați din timpul liber. Cu alte cuvinte, căutările lui Emil Gânj s-au făcut într-un regim de semi-voluntariat forțat: nu-l găsim pe fugar, dar găsim mereu un polițist liber de acasă, fără să fim foarte exacți când îl trecem pe foaie.
Conducerea IPJ Mureș răspunde regulamentar și solemn: a fost constituită o comisie care „să reanalizeze fiecare caz în parte” și promite că drepturile polițiștilor vor fi respectate „conform prevederilor legale în vigoare”. Aceeași instituție care nu a reușit să valorifice la timp un mandat de arestare emis pe numele lui Gânj și care admite public probleme în gestionarea cazului, asigură acum populația că, dacă tot nu se poate pune mâna pe criminal, măcar se va pune ștampila pe niște state de plată.
În tot acest timp, cazul Emil Gânj a devenit manual de „așa nu” în ceea ce privește protejarea victimelor violenței domestice: bărbat recidivist, condamnat pentru omor, cu ordin de protecție, brățară de supraveghere și episoade anterioare de răpire și incendiere a locuinței, lăsat liber suficient cât să își ducă planul până la capăt. Judecătorii au emis mandat de arestare, dar poliția l-a luat în serios abia la luni bune distanță, iar acum se lucrează intens, retrospectiv, la cosmetizarea imaginii și, mai nou, la recalcularea orelor suplimentare.
La șapte luni de la dispariție, bilanțul oficial sună așa: Emil Gânj este trimis în judecată în lipsă, pentru omor calificat cu premeditare, distrugere, profanare de cadavre, violare de domiciliu și încălcarea ordinului de protecție, este dat în urmărire internațională și rămâne în continuare de negăsit. Neoficial, însă, impresia publică este că singura anchetă dusă cu adevărat până la capăt este cea a propriului pontaj, unde se numără atent fiecare oră după un om pe care nimeni nu-l vede, dar nimeni nu uită să-l treacă la bilanțul de sfârșit de an.
Într-o țară în care polițiștii ajung să se certe cu șefii nu pentru că n-au prins criminalul, ci pentru că nu li s-au plătit la timp orele în care nu l-au prins, cazul Emil Gânj devine mai mult decât o crimă nerezolvată. Devine o radiografie a unui sistem în care fugarii se evaporă în aer, tuneluri sau peste graniță, dar birocrația rămâne neclintită: comisii, comunicate, „analize pe fiecare caz în parte” și, eventual, un nou plan de măsuri, tot fără hartă până la autorul crimei.
