Au fost zile, în istoria asta tânără dar obosită a democrației românești, în care nu se întâmpla nimic. Joi, 18 iunie 2026, n-a fost una dintre ele. Joi a fost una dintre acele zile în care ai impresia că cineva, undeva, are un calendar pe care scrie cu pixul, dimineața, ce instanță se pronunță și la ce oră — și că noi, restul, doar aflăm pe surse.
Să le luăm pe rând, pentru că merită savurate ca atare.
Dimineața, Înalta Curte de Casație și Justiție rămâne în pronunțare în dosarul lui Dominic Fritz cu ANI. La prânz, primarul Capitalei, Ciprian Ciucu, intră pe ușa DNA spunând că „nu știe nimic” și iese după trei ore acuzat de luare de mită, cu control judiciar la pachet. Iar undeva între, la Tribunalul Ilfov, o ordonanță președințială rezolvă, în mai puțin de o oră și jumătate de la depunerea dosarului, o criză internă a celui mai mare partid de guvernământ. Azi depusă cererea, azi soluția. Eficiență. Într-o țară unde dosarele se prescriu pentru că „durează”, e bine să știm că, atunci când chiar trebuie, se poate și repede.
Trei evenimente, trei instanțe, o singură zi. Coincidență, evident. Doar coincidență.
Despre fond, ca să nu ne acuze cineva că facem pe deștepții
Pentru că nu vreau să fiu confundat cu cei care strigă „mâna Moscovei” de fiecare dată când pierd un proces, hai să fim corecți cu faptele, chiar dacă strică puțin poanta.
Dosarul lui Fritz nu e o invenție. ANI a constatat un conflict de interese administrativ pentru o decizie din 2020, când proaspătul primar a semnat un referat pentru un PUZ a cărui documentație fusese făcută de firma unui consilier USR care, întâmplător sau nu, îl împrumutase cu 25.000 de lei în campanie. Curtea de Apel Timișoara i-a dat dreptate ANI în februarie. Recursul era ultima portiță. Se poate discuta dacă fapta e gravă sau măruntă, dacă sancțiunea e proporțională — Fritz însuși susține că legea prevede doar o tăiere de indemnizație, nu pierderea mandatului, și că „distincția dintre incompatibilitate și conflict de interese” schimbă totul. Poate are dreptate. Dar nu e un dosar fabricat peste noapte.
Nici Ciucu nu e victima unui complot inventat la cafea. DNA descrie un mecanism concret: avize și autorizații pentru un proiect imobiliar, în schimbul achitării unor servicii de campanie. Dacă se confirmă, e corupție clasică, din aia pe care o cerem cu toții pedepsită — până devine cineva „de-al nostru”.
Iar la Ilfov, ironia e și mai gustoasă: acolo justiția chiar a făcut ceea ce ar trebui. A suspendat niște decizii prin care conducerea PNL își obliga parlamentarii să voteze într-un anumit fel, sub amenințarea excluderii. Argumentul câștigătorilor — interdicția mandatului imperativ, articolul 69 din Constituție, care spune că un parlamentar votează după conștiință, nu la ordin — e exact tipul de argument pe care un om cu coloană l-ar aplauda. PNL a contestat, firește, invocând că instanța din Ilfov nici n-ar fi fost competentă teritorial, că sediul partidului e în București. Detaliu pe care îl reținem, pentru mai târziu.
Deci nu, nu vă vând teoria că toate trei sunt minciuni. Faptele sunt, în mare, fapte.
Problema e alta. Și e mult mai serioasă decât o conspirație.
Problema nu e că justiția minte. Problema e că a devenit telecomandă
Iată ce avem, dacă privim de sus: într-o singură zi, soarta a doi lideri ai taberei reformiste și criza internă a celui mai mare partid de guvernământ s-au decis nu în Parlament, nu prin vot, nu la congres — ci în trei săli de judecată.
Cine pierde un proces de integritate? Liderul USR. Cine intră la DNA exact în ziua în care partidul lui se pregătea de congres extraordinar, de excluderi și de reașezarea conducerii? Numărul doi din PNL, omul lui Bolojan. Cine câștigă, în schimb, la Ilfov, în timp record? Tabăra care vrea să-l dărâme pe același Bolojan și să-l instaleze pe Veștea.
Vedeți ce s-a întâmplat? Justiția nu e doar acuzată de o tabără. E folosită de toate. A devenit prelungirea cu robă a fiecărei lupte de partid. Pierzi un vot intern? Dai partidul în judecată și capeți, până diseară, o ordonanță. Vrei să scapi de un rival? Aștepți, răbdător, ca un dosar din 2024 sau din 2025 să fie scos din sertar exact în ziua potrivită. Nu trebuie să fabrici nimic. E suficient să ai cronometrul.
Și cronometrul, doamnelor și domnilor, e tot ce contează. Pentru că o faptă din 2020 poate fi judecată definitiv în 2026 într-o marți oarecare sau într-o joi anume. Un dosar deschis în 2025 poate aduce calitatea de suspect în orice dimineață din cele 365. Cine alege ziua, alege rezultatul politic. Justiția nu trebuie să fie nedreaptă ca să facă rău democrației. E de ajuns să fie punctuală.
Și aici intervine doamna care nu trebuie sunată
Acum, despre Lia Savonea n-am de gând să spun ce nu se poate proba. Președinta Înaltei Curți respinge ferm orice acuzație și o numește, pe bună dreptate din punctul ei de vedere, un atac la independența justiției. A spus-o memorabil, în ședința CSM din 9 iunie: să discutăm, zice domnia sa, „când a fost în mod real capturată justiția în România” — pentru că, nu-i așa, „nu acum, când a încercat să se elibereze din anumite constrângeri”.
Frumos spus. Cu adevărat frumos. Justiția care „s-a eliberat”. Te face să te întrebi: eliberat de cine, și ca să facă ce?
Pentru că iată cum arată libertatea proaspăt dobândită, în practică, într-o singură zi de iunie: instanțele decid cine rămâne primar, cine devine suspect și cum votează un partid. Dacă asta e „eliberarea” justiției, atunci începem să înțelegem ce voia să spună doamna președinte. Doar că, din locul în care stăm noi, cetățenii, eliberarea unora seamănă teribil de mult cu capturarea celorlalți.
Nu trebuie să credem că cineva chiar a pus mâna pe telefon. Nici nu e nevoie. Frumusețea unui sistem bine reglat e că nu mai e nevoie de telefoane. Toată lumea știe deja calendarul. Deputata Raluca Turcan, din chiar PNL, spunea joi că „unii se lăudau” că știau dinainte că Ciucu va fi chemat la DNA. „Nu putem să ne gândim că nu este o coincidență”, zicea ea. Iar când oameni din interiorul puterii încep să vorbească despre liste și despre cine știa ce dinainte, întrebarea nu mai e dacă sună cineva pe cineva. Întrebarea e dacă mai e cazul să sune. Sau dacă, pur și simplu, se uită toți la același orar.
Coincidența ca formă de guvernare
Să recapitulăm coincidențele zilei, pentru cei care au intrat mai târziu:
Coincidență că ÎCCJ se pronunță în dosarul lui Fritz fix în săptămâna crizei de guvern. Coincidență că Ciucu e chemat la DNA în chiar ziua în care PNL se pregătea de congresul care urma să-i reașeze pe toți. Coincidență că Tribunalul Ilfov — care, ne asigură PNL, nici măcar nu era competent — livrează o soluție într-o oră și jumătate, când alte dosare zac ani de zile. Coincidență că toate aceste fire trec, într-un fel sau altul, prin tabere aflate în conflict deschis cu vârful sistemului judiciar.
Atât de multe coincidențe încât, la un moment dat, cuvântul își pierde sensul. Pentru că o coincidență e un lucru care se întâmplă o dată. De două ori e o ciudățenie. De trei ori, într-o zi, e un program.
Și nu, problema nu e că Fritz n-ar trebui judecat, sau că Ciucu ar fi mai presus de lege, sau că parlamentarii PNL n-au dreptul să-și apere conștiința în instanță. Toate astea sunt, fiecare în parte, legitime. Problema e că, atunci când justiția devine instrumentul prin care se rezolvă fiecare dispută politică — cine conduce un partid, cine formează un guvern, cine pică și cine urcă — atunci am încetat să mai fim o democrație care folosește justiția. Am devenit o justiție care administrează ce a mai rămas dintr-o democrație.
Diferența e subtilă. Și e totul.
Epilog, pentru cei care vor încă o coincidență
A, era să uit. Tot joi, Curtea Constituțională a amânat — pentru a doua oară — decizia în conflictul dintre Guvern și Parlament pe Ordonanța SAFE. Adică, în aceeași zi în care trei instanțe au lucrat la viteză maximă pe dosare politice fierbinți, singura care avea de tranșat o chestiune de echilibru între puterile statului a hotărât că, totuși, mai bine altă dată.
Unde trebuie repede, se poate repede. Unde ar fi fost incomod, se amână.
Și asta, dragii mei, chiar nu mai e coincidență. E stil.
Faptele relatate în acest editorial sunt publice și verificabile în presa zilei de 18 iunie 2026. Interpretarea lor îmi aparține. Lia Savonea, ca orice persoană publică, are dreptul la replică — și, spre deosebire de unele dosare, i-o garantez fără termen de prescripție.
