În Iran are loc, din nou, o conflagrație socială de proporții, declanșată de colapsul economic, corupție sistemică și controlul total al vieții private de către un stat teocratic născut din Revoluția Islamică din 1979. Spre deosebire de protestele ciclice din trecut, actualul val de manifestații și cel început în 2022 după moartea Mahsei Amini exprimă tot mai des nu doar respingerea liderilor religioși, ci contestarea însăși a ideologiei islamice care legitimează Republica Islamică. Sloganurile, gesturile radicale – de la arderea hijabului până la incendierea unor moschei – și refuzul deschis al „liderului suprem” indică o ruptură profundă între societate și islamul politic de stat.
Timp de decenii, mulți iranieni au sperat că sistemul poate fi reformat din interior, prin alegeri controlate și președinți „moderați”, însă represiunea, cenzura și religiozitatea impusă prin lege au arătat limitele reformismului. Protestele „Femeie, viață, libertate” după uciderea Mahsei Amini au marcat un punct de cotitură: femeile și bărbații care își scot sau ard hijabul în stradă nu contestă doar un articol din codul penal, ci premisele religioase ale statului care transformă o piesă de îmbrăcăminte într-un instrument de control politic. Din 2022, tot mai multe voci din diaspora și din interiorul țării vorbesc explicit despre revoltă împotriva islamismului – ideologia care îmbină religia cu puterea absolută – și nu doar împotriva unui ayatollah sau președinte anume.
Ascultă un podcast pe acest subiect, aici:
Strada a produs, în ultimii ani, un repertoriu de sloganuri care risipesc narativul oficial al „revoluției islamice” și refuză atât vechea dictatură monarhică, cât și actuala republică islamică. Strigăte precum „Moarte dictatorului!” și „Moarte asupritorului, fie el șah sau lider suprem!” atacă frontal mitul conform căruia problema Iranului ar fi doar „abuzurile” unui lider, nu însăși formula politică ce îmbină puterea nelimitată cu sacralizarea ei. Aceste sloganuri arată că o parte importantă a societății nu mai acceptă nici monarhia, nici teocrația, ci revendică un model de stat secular, responsabil în fața cetățenilor, nu în fața unei autorități religioase.
— Jason (@jonson_chang123) January 11, 2026
În centrul revoltei se află corpul femeii, transformat de regim în teren de bătălie ideologică prin impunerea hijabului și prin coduri de conduită inspirate din interpretări stricte ale legii islamice. Cazul Mahsei Amini – arestată pentru presupusă „neconformare” la normele de îmbrăcăminte și moartă ulterior în custodia poliției – a cristalizat percepția că islamul oficial al statului nu este o credință personală, ci un instrument de supraveghere permanentă și violență simbolică și fizică. Faptul că femeile continuă să circule fără hijab, în pofida riscului de arest și agresiune, transformă gestul lor într-un act de refuz nu doar al unui articol de lege, ci al ideii că religia poate decide cum arată viața de zi cu zi.
Revolta iranienilor este alimentată și de eșecul profund al modelului economic controlat de stat, protejat de discursul islamist și folosit pentru a recompensa loialitatea față de regim. Zeci de ani de subvenții distorsionate, control al prețurilor, naționalizări și clientelism au distrus clasa de mijloc urbană, au alimentat inflația și șomajul și au făcut ca supraviețuirea economică să depindă de proximitatea față de puterea politico-religioasă. Pentru mulți tineri, nu doar ayatollahii sunt problema, ci întregul complex ideologic care sacralizează intervenția statului și pune loialitatea religioasă deasupra competenței și libertății economice.
Imagini cu moschei incendiate sau cu portrete ale liderilor religioși smulse și arse în piață arată un nivel de radicalizare a protestului care depășește criticile la adresa „abuzurilor” individuale. Pentru o parte a protestatarilor, aceste simboluri nu mai reprezintă un spațiu al spiritualității, ci arhitectura vizibilă a unui aparat de represiune care a confiscat religia pentru a justifica violența, tortura și sărăcia. Arderea moscheilor, ruperea turbanului clericilor sau vandalizarea instituțiilor religioase transmit mesajul că islamul de stat și structurile sale nu mai au legitimitate morală în ochii unei generații care a crescut exclusiv sub acest regim.
De ce o parte a presei occidentale „nu vede” această revoluție
O critică tot mai des formulată, inclusiv de activiști iranieni, este că presa liberală occidentală ezită să descrie clar dimensiunea anti-islamistă a revoltei, pentru a nu fi percepută ca „islamofobă”. În discursul progresist occidental, islamul este adesea tratat ca identitate rasializată – un bloc omogen de „oameni de culoare” sau „popoare colonizate” – mai degrabă decât ca sistem de credințe și instituții politice care pot fi criticate sau respinse. Această filtrare prin grila „opresor–opresat”, în care „musulmanii” sunt văzuți în bloc ca victime ale Occidentului, lasă foarte puțin spațiu pentru a înțelege faptul că milioane de iranieni vor să scape nu de „Occident”, ci de propriul lor stat islamic.
Confuzia mediatică este alimentată și de reducerea întregului Orient Mijlociu la o singură identitate: „arab musulman”, ceea ce ignoră faptul că Iranul este o civilizație persană distinctă, cu limbă, istorie și tradiții proprii. Această simplificare produce o dublă ștergere: iranienii dispar ca iranieni, iar musulmanii critici față de islamul politic dispar ca subiecți capabili să-și respingă propria tradiție religioasă. În momentul în care credința este tratată ca rasă, dreptul de a spune „nu” unei doctrine – fie ea islam, creștinism sau altceva – ajunge să fie perceput, cinic, ca o „trădare” de identitate, nu ca un act legitim de libertate de conștiință.
Republica Islamică a transformat islamul într-o arhitectură completă de control – de la legislativ și justiție până la educație, mediul artistic și viața de familie. Cenzura, poliția morală, tribunalele religioase și rețelele de informatori susțin un sistem în care aproape orice deviere de la normă – o piesă de teatru, un vers de muzică, o coafură, un comentariu online – poate deveni infracțiune, pentru că este definită ca ofensă la adresa religiei sau a liderilor ei. Când oamenii ies în stradă și cer sfârșitul Republicii Islamice, nu cer doar schimbarea unui guvern, ci dizolvarea acestui regim total în care islamul oficial legitimează fiecare formă de violență și umilire.
Dacă actualul regim ar cădea, impactul ar depăși cu mult granițele Iranului și ar zdruncina toate proiectele de islam politic din regiune, de la aripa șiită la diversele mișcări sunnite inspirate de modelul „statului islamic”. O tranziție către un model mai secular, în care religia este separată de stat și garantează libertatea de conștiință, ar demonstra că societățile majoritar musulmane pot respinge, prin mobilizare internă, teocrația, fără a fi „mânate” de intervenții occidentale. Tocmai această perspectivă – un Iran post-islamist, revendicat de propriii cetățeni – este ceea ce sperie atât regimul de la Teheran, cât și multe instituții și elite care își bazează legitimitatea pe ideea că islamul politic este inevitabil și intangibil.
Europa între sancțiuni și ezitări morale
Revolta iraniană, cu dimensiunea ei explicit anti‑islamistă, lovește direct în două dosare sensibile pentru Uniunea Europeană: securitatea energetică și arhitectura de securitate politico‑militară din vecinătatea extinsă. Oficial, Bruxellesul condamnă represiunea, vorbește despre „aspirațiile legitime” ale protestatarilor și cere reținere, dar evită să formuleze deschis o opțiune pentru un Iran post‑islamic, preferând un limbaj prudent care nu rostește cuvântul „schimbare de regim”.
Pe plan concret, UE a revenit în 2025 la un regim dur de sancțiuni, reimpunând măsuri nucleare și financiare împotriva Iranului, inclusiv restricții în sectorul energetic și asupra elitelor politice și militare, după constatarea „neconformității” Teheranului cu angajamentele nucleare. Aceste sancțiuni limitează oricum accesul Europei la petrolul și gazul iranian, dar un eventual colaps al Republicii Islamice ar redeschide, pe termen mediu, discuția despre diversificarea surselor energetice dincolo de Rusia și zona Golfului – ceea ce conferă mișcării de protest o miză strategică ce depășește frontierele Iranului.
În același timp, agențiile europene recunosc explicit vulnerabilitatea politică a protestatarilor: ghidurile UE pentru azil subliniază riscul ridicat de persecuție pentru activiști, lideri de stradă și persoane identificate în imagini sau pe rețelele sociale, ceea ce anticipează un aflux suplimentar de cereri de protecție internațională. Pentru statele membre, aceasta înseamnă nu doar presiune suplimentară asupra sistemelor de azil, ci și necesitatea unei politici de integrare care să înțeleagă profilul specific al diasporei iraniene – în bună măsură secularizată, anti‑islamism politic și aliată, la nivel de valori, cu ideea de stat de drept și libertăți civile.
Ezitarea morală a instituțiilor europene se vede cel mai clar în faptul că dimensiunea anti‑islamistă a revoltei rareori este numită ca atare: comunicatele preferă formule neutre despre „drepturi ale femeilor” și „libertăți fundamentale”, ocolind explicit punctul pe care îl subliniază chiar activiștii – că iranienii se ridică împotriva unui sistem în care islamul a fost transformat în tehnologie de control total. Atâta timp cât islamul este tratat în discursul progresist occidental mai degrabă ca identitate rasializată decât ca doctrină contestabilă, UE riscă să vorbească peste iranieii care cer, cu un cost enorm, dreptul de a spune „nu” unei ideologii religioase devenite stat.
Miza pentru România
Pentru România, situația din Iran nu este doar un subiect de politică externă „la distanță”, ci un test de poziționare strategică între solidaritatea cu cetățenii care se revoltă împotriva islamismului de stat și constrângerile impuse de apartenența la UE și NATO. Istoric, Bucureștiul a avut relații consistente cu Teheranul, mai ales în domeniul energetic și industrial, iar rețelele vechi de cooperare pot redeveni relevante în eventualitatea unui Iran aflat în tranziție spre un regim mai deschis.
Relațiile economice bilaterale, deși modeste în ultimii ani, au rămas stabile: România importă în principal produse petroliere, materiale de construcții și îngrășăminte, iar exportă cereale, componente auto, utilaje și servicii tehnice. Prăbușirea sau transformarea Republicii Islamice ar putea deschide un spațiu economic nou pentru companiile românești în infrastructură, agricultură, energie și IT, însă orice astfel de pivotare va fi strict condiționată de regimul european de sancțiuni și de poziția Alianței Nord‑Atlantice față de viitoarea conducere de la Teheran.
În plan de securitate, România – ca stat la frontiera estică a UE și în proximitatea rutelor balcanice – are motive directe să urmărească atent dinamica din Iran. Un nou val de represiune brutală poate genera fluxuri migratorii suplimentare, inclusiv ale unor iranieni politizați, anti‑regim, care ar putea cere azil în România sau în state vecine, ceea ce presupune capacitate administrativă și o dezbatere internă matură despre diferența dintre refugiatul care fuge de islamismul politic și narativul simplist „refugiați musulmani” folosit adesea în disputele populiste.
Diplomatic, Bucureștiul se aliniază pozițiilor comune ale UE – condamnă represiunea, cere respectarea drepturilor omului și reținere din partea autorităților iraniene –, dar are și oportunitatea de a nuanța dezbaterea europeană, folosindu‑și experiența bilaterală istorică. România poate pleda, inclusiv în plan intern, pentru o lectură lucidă a revoltei iraniene: nu ca episod al unei confruntări între „civilizații”, ci ca revoltă a unor oameni care vor un stat secular, responsabil, și care resping explicit transformarea islamului într-o armă politică – o lecție cu relevanță directă pentru orice societate ce cochetează cu fuziunea dintre religie și putere.
