Decizia definitivă a Curții de Apel Cluj în cazul barajului Mihăileni oprește un proiect început în 1987 și ajuns la peste 90% execuție, dar bazat pe o autorizație veche de aproape patru decenii și contestată pentru lipsa procedurilor moderne de mediu și consultare publică. Cazul deschide un conflict dur între viziunea tehnico‑politică – care prezintă investiția drept „proiect strategic” – și argumentele juridice și de mediu ale societății civile, cu implicații majore pentru felul în care România își autorizează și își re‑examinează marile lucrări hidrotehnice.
Un baraj început în 1987, blocat în 2026
Construcția barajului Mihăileni, pe Crișul Alb, în comuna Buceș (Hunedoara), a început în 1987, ca obiectiv de investiții de interes național și utilitate publică. După decenii de șantiere reluate și abandonate, instituțiile implicate afirmă că „corpul principal al barajului” este finalizat în proporție de 100%, iar întregul proiect – inclusiv lucrări conexe – ar fi fost gata în proporție de peste 90%.
Curtea de Apel Cluj a admis însă recursul asociației Declic și a anulat autorizația de construire emisă în 1987, constatând totodată caducitatea acesteia. Judecătorii au stabilit că lucrările nu mai pot continua pe baza unor acte administrative emise într‑un context tehnic, legal și de mediu complet diferit, după zeci de ani de modificări în teren și schimbări de legislație, fiind necesară o procedură completă de reautorizare, cu studii și avize actualizate și consultare publică.
Decizia din 16 februarie 2026 este definitivă și închide un proces în care, în primă instanță, Tribunalul Cluj respinsese acțiunea Declic, Administrația Națională „Apele Române” anunțând în 2022 că a câștigat pe fond litigiul privind valabilitatea autorizației. Hotărârea Curții de Apel întoarce astfel raportul de forțe juridic și consfințește blocarea „de finitiv” a construcției, cel puțin în forma actuală și pe temeiurile documentare din anii ’80.
Argumentele Declic: mediu, procedură, stat de drept
Asociația Declic a construit cazul pe două axe principale: lipsa valabilității autorizației din 1987 și absența unei proceduri moderne de evaluare de mediu și consultare publică. ONG‑ul a susținut că autorizația a fost emisă nelegal la momentul respectiv, iar apoi și‑a pierdut oricum valabilitatea, după oprirea îndelungată a lucrărilor și modificările substanțiale ale proiectului și ale realității din teren.
Potrivit Declic, proiectul tehnic este depășit și nu răspunde cerințelor actuale de siguranță și protecție a mediului, iar autoritățile nu au respectat obligațiile moderne de evaluare a impactului asupra mediului și de informare și consultare a publicului afectat. Organizația invocă și riscuri climatice: formarea unui lac artificial în spatele barajului ar genera emisii de metan – gaz cu efect de seră mult mai puternic decât dioxidul de carbon – și ar alimenta, indirect, proiecte miniere controversate, cum ar fi Rovina, cu potențial „devastator” asupra mediului.
Avocata Declic a salutat decizia Curții de Apel ca pe o confirmare a unui principiu de stat de drept: administrația nu se poate ascunde la nesfârșit în spatele unor acte vechi de 40 de ani pentru a împinge înainte proiecte de mare amploare, fără să le supună filtrului actual al legislației de mediu și al dezbaterii publice. În lectura ONG‑ului, barajul Mihăileni devine un precedent pentru alte investiții începute în regim centralizat, înainte de 1989, și continuate azi fără o re‑evaluare reală.
Tabăra „strategică”: Consiliul Județean, ministerul și Intotero
De cealaltă parte, Consiliul Județean Hunedoara vorbește despre o „blocare definitivă” a unui proiect hidrotehnic „strategic”, cu efecte sociale, economice și de mediu negative pentru comunitățile din valea Crișului Alb. Instituția subliniază că barajul este aproape gata, iar ceea ce lipsește ține de amenajarea lacului, drumurile de acces și punerea în exploatare, adică exact etapa pe care decizia Curții o face imposibilă în lipsa unei noi autorizații.
Consiliul Județean amintește că, încă din 2022, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență a avertizat Guvernul asupra riscurilor generate de blocarea proiectului, trimițând memorii și revenind periodic cu solicitări de finalizare a lucrărilor. Ultimul demers, o scrisoare deschisă din noiembrie 2025 către președintele României, Nicușor Dan, și Guvern, cerea alocarea de fonduri pentru încheierea investiției și punea accent pe rolul său în protecția împotriva viiturilor și securitatea resurselor de apă.
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor descrie, într‑un răspuns transmis în decembrie 2025, acumularea Mihăileni ca având „un rol esențial” în sistemul național de gestionare a resurselor de apă și al prevenirii riscurilor hidrologice, cu beneficii pentru comunitățile și economia locală din zona Bradului. Obiectivele declarate: apă pentru populație și industrie, producere de energie electrică, inclusiv prin microhidrocentrale, și apărare împotriva inundațiilor pe sectorul Mihăileni–Gurahonț al Crișului Alb.
În acest tablou, fostul ministru și actual deputat PSD Natalia‑Elena Intotero devine una dintre cele mai vocale figuri politice pro‑baraj. Într‑o interpelare din octombrie 2025, ea cerea includerea barajului Mihăileni pe lista obiectivelor de importanță strategică națională, invocând investiția de circa 168 de milioane de lei și faptul că statul a alocat deja aproape 150 de milioane. Intotero argumenta că, în contextul schimbărilor climatice și al riscului de secetă, acumularea este o „rezervă strategică” de apă pentru populație și economia locală și cerea guvernului să demareze procedurile pentru recunoașterea statutului strategic, care ar fi facilitat finanțarea lucrărilor de modernizare și securizare.
După decizia Curții de Apel, Intotero revine cu o declarație de presă în care califică pierderea autorizației drept „deosebit de gravă”, reamintind că a depus patru interpelări parlamentare pe această temă. Ea insistă asupra rolului barajului în reducerea riscului de inundații în aval, protecția populației și a infrastructurii, precum și alimentarea cu apă pentru localități și pentru zona industrială, sugerând că statul ar trebui să găsească soluții pentru „salvarea” investiției.
Dincolo de baraj: test pentru marile proiecte vechi
Barajul Mihăileni nu mai este doar un proiect tehnic; este un caz‑școală despre cum se întâlnesc istoria infrastructurii comuniste cu legislația de mediu post‑aderare la UE. În anii ’80, astfel de acumulări erau gândite aproape exclusiv ca instrumente de control al apei și de alimentare pentru industrie, cu un minim de transparență și fără presiunea opiniei publice; azi, aceleași proiecte sunt obligate să treacă prin filtrele directivelor europene, ale convențiilor internaționale și ale activismului de mediu.
Decizia Curții de Apel Cluj transmite un mesaj clar: nu ajunge să repeți la nesfârșit eticheta de „obiectiv strategic” pentru a justifica continuarea unor lucrări gândite în alt secol; ai nevoie de autorizații actualizate, de studii serioase de impact, de dialog real cu comunitățile și de flexibilitatea de a recunoaște când un proiect trebuie reconfigurat sau chiar abandonat. Pentru administrația locală și centrală, sentința riscă să devină un precedent care obligă la inventarierea altor investiții vechi, derulate pe baza unor acte expirate sau contestabile – de la baraje până la cariere, hidrocentrale și proiecte miniere – și la re‑așezarea lor în parametri legali și climatic acceptabili.
Pe teren, între casele din vale și versanții Apusenilor, conflictul rămâne concret: pentru o parte dintre localnici și pentru autorități, barajul înseamnă siguranță la viituri și șansa unei dezvoltări economice locale; pentru activiști și pentru o altă parte a comunității, el înseamnă un risc ecologic, o sumă uriașă blocată într‑un beton fără garanții și, mai ales, un mod de a face investiții publice „după ureche”, pe acte din 1987. Or, dincolo de orice tabără, întrebarea care rămâne deschisă este dacă statul va folosi acest moment ca pe un exercițiu de responsabilitate – re‑luând de la zero, transparent, întregul dosar Mihăileni – sau îl va transforma într‑un nou capitol la rubrica „șantierele României neterminate”.
