World Economic Forum a spus clar: „Nu vei deține nimic și vei fi fericit.” Trebuie să-i recunoaștem măcar onestitatea intelectuală; nu a spus de fapt: „Noi (elita parazita) nu vom deține nimic și vom fi fericiți.” Pentru a aprecia pe deplin textul extraordinar care urmează, vă recomandam să aveți în minte două medii: pe de o parte, casele minunate ale bătrânilor din sat, pline cu obiecte, fotografii de familie, bibelouri și nimicuri; pe de altă parte, rezidențele minimaliste și sterile care sunt atât de la modă astăzi, asemănătoare mai degrabă cu Bed&Breakfast-uri decât cu locuințe și care sunt pline de tehnologie, dar lipsite de orice referire la trecut sau la istoria familiei.
Când întreaga memorie va fi digitală, va fi suficient un clic pentru ștergerea trecutului și rescrierea istoriei după plac.
TOATĂ VINA ESTE A LUI FIGHT CLUB. De Lorenzo Vitelli.
Muzica pe Spotify. Filmele pe Netflix. Documentele pe Cloud. Cărțile pe Kindle. Enciclopedia pe Wikipedia. Fotografiile pe Instagram. Munca pe Drive. Mâncarea pe Glovo. Suntem fără avere. Chiriștii experiențelor. Și dacă v-am spune că vina este a lui Fight Club, o apologie a post-capitalismului?
Fight Club, filmul regizat de David Fincher și adaptat după romanul omonim de Chuck Palahniuk, a marcat profund imaginația Milenialilor, generația care include cei născuți între începutul anilor ’80 și mijlocul anilor ’90. Interpretat de reușitul cuplu Norton-Pitt, primul un angajat mediocru, frustrat și insomniac, iar cel de-al doilea (de fapt dublul său) un tânăr charismatic și imprevizibil, un fel de Kerouac la conducerea unei organizații ecoteroriste, acest lungmetraj a fost lansat în sălile de cinema americane în 1999, la sfârșitul secolului, când unii credeau că istoria a ajuns la final. De-a lungul anilor, s-a impus ca un adevărat cult, un container simbolic din care Milenialii au preluat citate și referințe anti-capitaliste, poziții și stiluri de viață, postere și tricouri, până la punctul în care unii au transformat filmul într-un manifest generational. Frescă schizofrenica a societății târzii capitaliste, filmul oferă o critică redundantă și depășită societății de consum.
Este vorba despre o critică americană a societății americane, o condamnare explicită a acumulării de obiecte, a mercantilizării lumii, a cursei spre consum emulativ care caracterizează clasa de mijloc, în special colții albi, masele angajate și plătite încadrate în cușca casă-starbucks-birou și retur. Fight Club se opune acestei vieți, fiind o zonă liberă de escapism sălbatic în interiorul metropolei. Un loc unde se luptă cu mâinile goale, fără reguli, și care permite adeptilor săi, cei care s-au trezit din visul american – un fel de trezire asemănătoare cu efectul pastilei roșii din Matrix (film lansat în același an) – să redescopere captivitatea ființei lor interioare prin violență care devine recreativă și terapeutică, o violență redemptivă care trezește individul din disforia sa existențială, făcându-i evidente asimetria dintre ceea ce crede că este și ceea ce este cu adevărat. Într-un mod superficial nietzschian, filmul transmite astfel de mesaje: „Nu ești munca ta, nu ești suma de bani pe care o ai în bancă, nu ești mașina pe care o conduci, nici conținutul portofelului tău, nu ești hainele tale de marcă, ești cântecul și dansul vesel al lumii!”. Tipărit pe tricouri, tatuat pe antebrațe, folosit pentru citări nepotrivite pe profilurile de Facebook, este o frază care paradoxal sună astăzi ca un slogan publicitar: „Lucrurile pe care le deții te posedă în cele din urmă.” O lecție pe care noi, Milenialii, pare să o fi internalizat perfect, ajungând să fim obligați să o punem în practică. De fapt, nu mai suntem posedati de lucrurile pe care le deținem, pentru că nu le mai deținem! Mașini, case, haine de marcă, conturi în bancă pozitive sunt pretenții pe care generația noastră nu le ia în considerare. Fără avere, cel mult putem închiria experiențe: ascultăm muzică și vedem filme în flux, citim cărți pe suporturi virtuale, nu mai cumpărăm reviste sau ziare, locuim în case de dormit pentru perioade tot mai scurte, conducem mașini care nu ne aparțin, munca la distanță ne-a privat chiar și de un birou în care să lucrăm stabil. Orașele atestă acest schimbare: niciun magazin de discuri, biblioteci, cinematografe, teatre, niciun birou și, poate, în curând, nici măcar școli. Rămânând profesional frustrați ca protagonistul, de data aceasta nu din cauza vieții de birou, ci din cauza precarității, ne purtăm ca Tayler Durden când accesăm clubul nostru de luptă personalizat introducând un nume de utilizator și o parolă pe orice platformă digitală, unde nu mai există obiecte care să ne posede (ci doar conținutul captivant produs de un algoritm). Fight Club ne-a fost astfel vândut ca o formă de eliberare rebelă de la marfă, exproprierea pe care de fapt post-capitalismul o punea deja în aplicare cu acordul nostru tacit. Având internalizată ideea conform căreia „lucrurile pe care le deții te posedă în cele din urmă”, generația noastră s-a dovedit a fi un teren perfect, ideologic și antropologic refractar la acumularea de obiecte, stabilitate și viață burgheză, la care noi eram gata să cumpărăm noile produse făcute din biți, a căror imaterialitate ne asigura că nu participăm la societatea de consum (așa cum o cunoșteam înaintea apariției internetului), permițând membrilor săi să intre pe piața digitală emergentă fără niciun sentiment de vinovăție, dar cu spirit de pionier anti-sistem. Fight Club a povestit implicit o trecere de la o arhitectură capitalistă la alta: lumea veche fordistă și industrializată moare – așa cum explodează orașul la finalul filmului – dar pentru ca nimic să nu se schimbe cu adevărat. Fincher și Palahniuk au oferit Milenialilor un ghid de instrucțiuni pentru a pune capăt vechiului capitalism al acumulării și o hartă pentru a se orienta în geografia noii lumi, au creat una dintre cele mai reușite apologii ale societății post-capitaliste, complice neașteptat cu stilul de viață anti-material pe care între timp Apple începuse să îl promoveze cu designul său budist și comunismul său ușor al partajării. Apple era deja promotoarea abolirii obiectelor, a caselor goale și minimale, a unui anumit nomadism existențial, a vieților precare dar personalizate. După cum spune Ian Svenonius în „Censura subito!!!” : „Apple încurajează cu fervoare populația să scape de bunurile lor. Muzica? Salvați-o în Cloud. Cărțile? În Cloud. Filmele, revistele, ziarele și televiziunea trebuie toate să fie stocate în eter, nu pe pământ sau într-un dulap. Este ca și cum ai trăi într-un mănăstire modernistă al cărei cult este chiar Apple.” Și adaugă: „Apple a operat o inversare a lumii care a transformat deținerea materială într-un simbol al sărăciei și absența bunurilor într-un indice al bogăției și puterii”. Suntem așadar fără avere, în definitiv, și ne mândrim cu asta. Lucrurile din jurul nostru dispar. Acumularea de obiecte a devenit o practică vulgară și retrogradă, în ciuda faptului că obiectele spun o poveste, umplu amintirile noastre. Obiectele erau, așa cum spune întotdeauna Svenonius, „recipientele cunoașterii, aveau sens, erau totemuri de semnificație”, păstrau o înțelegere transmisă față de cea mereu actualizată, într-o actualizare constantă virtuală, pe care o găsim online. Fenomenul vintage atestă nostalgiile pentru rafturile pline de cărți prăfuite, discurile îngrămădite, librăriile video și despensele pline. Dar este vorba despre o postură în vogă între puținii privilegiați care confirmă tendința societății de a se elibera de obiecte sau cel puțin de a le acorda o importanță tot mai mică, în favoarea experienței asociate achiziției. De fapt, se preferă experiența în detrimentul proprietății: acesta a devenit un mantra banal printre startupperi și experții în marketing din întreaga lume. Oamenii vor să facă lucruri, să împărtășească momente, aventuri, senzații, peripeții. Este o căutare a consumului emulativ al activităților experiențiale de promovat pe profilurile lor sociale. Suntem încă cântecul și dansul vesel al lumii, dar acum nu mai avem nici măcar obiecte în spatele cărora să ne ascundem. Vrem să o spunem tuturor.
