Un proiect de lege introdus pe repede înainte în Senat, în procedură de urgență, propune rescrierea regulilor de funcționare ale Academiei Române, în special în ceea ce privește mandatul președintelui și modul de administrare a patrimoniului instituției. Inițiativa, denunțată de senatorul USR Ștefan Pălărie drept „un puci”, apare cu doar câteva luni înainte de expirarea celui de‑al doilea mandat al actualului președinte al Academiei, istoricul Ioan‑Aurel Pop. În prezent, legea permite două mandate de câte patru ani, însă proiectul schimbă durata mandatului la cinci ani și elimină orice limită privind numărul acestora, deschizând astfel posibilitatea ca Pop să rămână la conducerea instituției pe termen nelimitat.
Proiectul intervine și asupra regimului juridic al patrimoniului Academiei, zonă sensibilă atât din punct de vedere financiar, cât și simbolic. Conform reglementărilor actuale, trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat al statului se face prin hotărâre de guvern, ceea ce introduce un filtru politic și administrativ suplimentar. Inițiativa exceptă însă Academia Română de la acest mecanism: bunurile aflate în proprietatea publică a Academiei ar putea fi transferate în patrimoniul său privat fără acordul Guvernului, ceea ce înseamnă că ulterior ar deveni tranzacționabile de către administrator. Or, toate bunurile private ale Academiei sunt gestionate de Fundația Patrimoniu, entitate de drept privat, ceea ce amplifică temerile privind un posibil „tun imobiliar” cu clădiri și terenuri aflate astăzi sub regim de protecție publică.
Senatorul Ștefan Pălărie compară mecanismul creat prin acest proiect cu celebra afacere „Romexpo”, când un vast complex expozițional urma să fie transferat din patrimoniul statului către Camera de Comerț, tot o entitate de drept privat. Sursa citată indică drept principal promotor al proiectului actual pe senatorul PNL Daniel Fenechiu, avocatul care s‑a aflat și în centrul controverselor din jurul Romexpo, ceea ce întărește percepția unei continuități de abordare în zona marilor active imobiliare. În plus, inițiativa prevede și derogări de la exigențele bugetare generale, astfel încât Academia să iasă, practic, de sub constrângerile financiare aplicate celorlalte instituții publice, lucru denunțat de Pălărie ca o formă de „stat în stat” cu bani publici.
Lista susținătorilor proiectului sugerează o coaliție transpartinică interesată de rescrierea regulilor jocului în favoarea conducerii actuale a Academiei. Printre inițiatori se numără senatori și deputați de la PSD, PNL, AUR, precum și reprezentanți ai minorităților naționale și un parlamentar neafiliat, semn că tema depășește strict clivajul putere‑opoziție. Această convergență politică este cu atât mai notabilă cu cât, în ultimii ani, Academia Română a fost criticată de ONG‑uri, jurnaliști și o parte a mediului universitar pentru derapaje naționaliste, protocronism și protejarea unor personaje cu trecut penal sau legionar, sub președinția lui Ioan‑Aurel Pop. În acest context, eliminarea limitelor de mandat este interpretată de critici ca o încercare de a consolida un pol de influență culturală și politică deja contestat, printr‑o lege făcută „cu dedicație”.
Momentul ales pentru promovarea proiectului adâncește suspiciunile. Actualul mandat al lui Ioan‑Aurel Pop, reales în 2022, expiră în aprilie 2026, iar regulile în vigoare nu i‑ar mai permite un al treilea mandat consecutiv. Modificarea legii cu două luni înainte de acest termen și trecerea ei la Senat în procedură de urgență trimit la o strategie clasică de „personalizare” a legislației, prin care norma generală este adaptată pentru un caz concret, cu efect imediat. De cealaltă parte, Academia Română mizează în perioada următoare pe proiecte importante legate de digitalizarea și valorificarea patrimoniului, inclusiv un amplu program de digitalizare cu finanțare europeană, ceea ce sporește miza controlului asupra activelor și asupra conducerii instituției.
În lipsa unei dezbateri publice reale, proiectul ridică întrebări esențiale despre transparența procesului legislativ, despre modul în care sunt gestionate bunurile publice ale culturii și științei și despre riscul politizării extreme a celui mai înalt for academic din România. Dincolo de numele lui Ioan‑Aurel Pop sau de semnatarii inițiativei, disputa atinge un principiu: dacă instituțiile care administrează patrimoniu național pot fi scoase, prin legi speciale, de sub regulile generale aplicabile tuturor, atunci însăși ideea de protecție a interesului public devine negociabilă la fiecare nouă conjunctură politică.
